Ca si voi, toate si toti, si eu mi-am pierdut ingerasul.
A fost totul perfect pana in ziua in care mi s-a spus ca si-a incetat activitatea. Deja intrasem in prenatal si ma pregateam pentru ziua in care urma sa o tin in brate.
Am plans, am urlat, am crezut ca nu voi mai putea respire vreodata, am fost alaturi de voi in ziua comemorarii din 11.06.2017, si am plans iar si iar si iar.
In ziua comemorarii se facea o saptamana de cand micuta se nascuse moarta, si, de parca nu ar fi sufficient, peste tot era tratata ca ceva inexistent...avorton, produs etc, numai copilas nu...iar eu stiu bine ce am vazut in ziua in care am nascut-o...era un copilas ca oricare..da, era ceva mai mica, dar un copil, copilul meu.
Au durut vorbele, dar am trecut peste.
Astazi, desi nu a trecut mult timp de la nefericita intamplare, intrevad o raza de soare. Stiu, o sa imi lipseasca toata viata si inca vor mai curge multe lacrimi pentru micuta mea. Dar am reusit sa imi impac sufletul.
In clipele imediat urmatoare nasterii mi s-a cerut sa decid ce fac cu trupusorul micutei. Ma uitam si nici nu intelegeam bine ce mi se cere - dupa un travaliu de mai bine de 30 de ore, nici nu ar fi usor - asa ca am semnat pentru prima variant propusa, incinerarea. Deja nu mai puteam sa dorm stiind ca micuta mea urma sa ajunga cenusa.
Apoi, cineva mi-a soptit ca as mai avea o variant, ca Patriarhia se ocupa sa ia trupusoarele si sa le inmormanteze intr-o groapa comuna. Mi-am zis ca macar va avea si micuta mea parte de o rugaciune, dar pentru sufletul meu tot nu era sufficient. Ideea de a o lasa acolo sao ia cineva, cine stie cand, si sa o puna intr-o groapa cine stie cum, ma facea sa simt ca o abandonez.
Pe cand mergeam totusi, resemnata, sa imi dau acordul pentru asta, sora mea a venit cu idea salvatoare. Recunosc, eu nu am mai fost in stare sa ma gandesc la lucrurile astea, motiv pentru care ii multumesc surorii mele ca a fost mintea mea in zilele astea, si, pana sa ajung la spital unde era micuta mea, a venit cu idea sa ne luam fata acasa si sa o ducem in cavoul familiei.
Dar ce te faci, ca nu te primeste preotul, ca nu e botezata, etc...ei bine, iata ca preotul mi-a primit-o, ba I-a si citit ceva, iar acum micuta mea sta langa strabunicul ei care va avea grija de ea pana cand mami si tati vor ajunge si ei acolo.
Acum am sufletul impacat...cred ca ma repet, dar asa simt...astazi am zambit pentru prima oara dupa cele intamplate, stiind ca vom avea unde sa mergem sa vorbim cu ea si sa ii povestim ce am mai facut, unde sa ii ducem fratiorii pe care speram sa ii facem, ca sa ii cunoasca, si, ce e mai important, e acasa, acolo unde trebuia sa fie.
Sa le dea Dumnezeu multa sanatate celor care m-au ajutat sa am copilul acasa, iar voua va multumesc din suflet ca existati....povestile voastre m-au intarit, doamna care m-a imbratisat duminica strans de tot, si pe care nu o cunosc, dar careia ii multumesc, mi-a dat curaj sa sper.
Va multumesc si va imbratisez cu drag si sunt sigura ca si micuta mea va multumeste ca ati ajutat-o pe mami