Felicitari pentru curajul de care dati dovada
Scris: 5 Mai 2010, ora 12:00Nu stiu cum sa incep....
E cumplit ce se intampla,ce am citit pana acum din povestile voastre.
Mie personal mi-ati dat o lectie ... o lectie de viata.... o lectie pe care doar cele care o stiu si o traiesc o pot intelege.E prima oara cand scriu pe un forum.Este singurl care m-a impresionat....
Povestea mea...incepe in 1989. Avem 7 ani,suntem o familie numeroasa cu 3fete. In 1989 mama era insarcinata in 8 luni,in luna mai 30. Mamei i se rup membranele,stiam doar ca in curand in casa va fi un bebelus. Mama pleaca la spital unde naste prin cezariana un baietel,tata era in al noualea cer,dintotdeauna isi dorise un baiat. Bebelusul ajunge acasa mama ramane internata in spital avea complicatii la operatia de cezariana.10 iunie 1989 fratiorul meu pe care parintii l-au numit George pleaca catre ingeri,avea probleme congenitale probabil nu se stie.... nimeni nu a stiut atunci... nici noi nu stim acum...Tata devastat,durerea l-a ingenunchiat, mama la fel,a fost singura data cand am vazut ambii mei parinti desfigurati de durere,plansi, care parca erau plecati in alta lume a lume a durerii o lume necunoscuta mie pana atunci. Din acel moment toata lumea s-a schimbat,parintii au suferit un soc din care nu-si mai reveneau iar noi cele 3 fete ii asteptam sa revina,eram totusi si noi parti din ei dar nu le puteam impartasi durerea nu puteam simti ce simteau ei.....
Dupa ceva timp si-au revenit,si-au ascuns durerea si si-au reluat viata de acolo de unde o lasase.Dupa o perioada 1-2 ani ne-am luat un catel,mama parca isi vedea fiul in ochii lui,tata il iubea ca pe copilul sau.
Luna iulie 2008,menstuatia intarzie,fac un test de sarcina iese pozitiv.Eram intr-o relatie de aproape 10 ani fara sa fim casatoriti,o relatie ok dar nu stralucita. Am decis sa pastrez copilul,,pe parcursul sarcinii ne-am tot certat dar nu ne-am despartit. Probleme cu sarcina au fost cateva unele mici altele mai mari. per total zic eu am avut o sarcina usoara,am luat 12 kg in greutate,copilul era bine si ceam mai mare bucurie mai ales pentru parintii mei si pentru tatic era baietel.Inca de la inceputul sarcinii am insistat ca vreau cezariana,fiindu-mi teama de nastera naturala,doctorul meu insistant pe o nastere naturala.Pe 13 februarie am fost la ecograf,data probabila a nasterii 12 martie asta era intr-o zi de vineri,marti 17 februarie merg la control la medicul meu. imi spune ca totul este ok,colul perfect inchis membranele bune. Inca o data insist sa programam data pentru cezariana dar el imi spune ca mai este timp si ca pana la urma dumnezeu decide ce e mai bine, adica in cazul in care se rup membranele sunt nevoita sa nasc normal(ASTA SE INTAMPLA PE 17 FEBRUARIE ORA 16).Toata sarcina am lucrat,am condus zi de zi ,am fost foarte activa. La ora 18 ajung acasa,imi pun ceva de mancare,eram cu iubitul meu care plecase sa ia paine,vorbeam la telefon cand deodata simt ca ceva se scurge pe picioare,ma uit si vad lichid,se rupsesera membranele. Vine iubitul meu si ii spun ca mergeme la spital ca urmeaza sa nasc.El se uita la mine putin nedumerit. In final pe la 19.30 eram la spital la camera de garda. Il sun pe medicul meu ,ii spun si el foarte calm si linistit imi spune "ti-am spus eu". M-am linistit, ajung la camera de garda ma internez si il sun iar si el vorbeste cu asistenta de garda care ii spune ca pana dimineata nu nasc sigur.Aveam contractii dar nu foarte dureroase,ma aflam intr-un salon cu 6 paturi unde aproape toate fetele erau in travaliu in faza mai dureroasa si care pe parcurs pana dimineata au si nascu,au venit altele noi dimineata. noptea a trecut greu durerile erau din ce in ce mai mari lichidul se dusesse in intregime dar incercam sa beau cat mai multa apa. Dimineata a venit medicul care m-a consultat si mi-a zis ca nu sunt inca gata de nastere deoarece colul este inca inchis membranele sunt fisurate si ca mai dureaza. Eu insist sa imi faca cezariana dar el imi spune ca abia am 8 luni ca segmentul nu este bun ca mai bine nasc natural. pe hol soramea si prietnul meu vorbesc cu el si ii spun sa-mi faca cezariana,el insista ca e mai bine sa nasc natural.La un moment dat sora mea ii spune ca si mama a nascut un baietel la 8 luni prin cezariana care nu a trait si ca ii este frica .....Atunci parca a picat tavanul in capul meu....
inima imi batea parca mai tare ca niciodata,parca revedeam ce s-a intamplat in urma cu 20 de ani parca vedeam si simteam durerea partilor mei. probabil ca m-am schimbat la fata , am plecat in salon,am inceput sa plang.....eram demoralizata ma gandeam ca nu se poate repeta povestea ca nu puteam fi eu.....la un moment dat pe la 13.30 a venit rezidenta medicului care mi-a zis sa ma pregatesc pentru cezariana...am inmarmurit dar ma si bucuram ca am sa-mi vad in sfarsit bebelusul...la 14.20 s-a nascut robert-andrei care a vut 3.500 kg si 51 cm lungime. l-am vazut era superb am plans de bucurie, dupa ce l-am vazut eu moasa a nuntat familia ca am nascut dar le-a mai spus ca daca mai statea si 30 de minute eram morti amandoi. Mie mi s-a parut cel mai frumos bebe din lume in schimb sora mea si iubitul meu au fost socati cand l-au vazut.Era tot vanat iar partea stanga a fetei era parca lovita,era de fapt parte fetei unde el s-a lipit de burta me din cauza ca nu mai aveam lichid deloc in aproape 24 de ore se dusese tot.
cand inca eram pe masa de operati moasa ma intreaba daca imi dau acceptul sa ia placenta si sa o duca la studii deorece era calcefiata si au mai cerut acceptul si pentru ceva ce au gasit intr-un ovar. La ora 15 eram in salon,la 16 m-am dat jos din pat,vroiam sa-mi vad bebelusul dar asistentele mi-au spus ca nu sunt in stare sa merg si mi-au promis ca vor aduce si bebelusul. Intre timp a venit prietenul meu la mine si l-am intrebat cum este si l-am vazut putin schimbat ,a tacut si dupa aia mi-a zis ca e bine...doar ca are o parte a fetei foarte venata ca si cum ar fi fost lovit. Intr-un sfarsit l-am vazut si eu dar mie mi se pare aok. Am fost mutata in salon cu bebe. a avut un icter prelungit si a trebuit sa stam mai mult in spital,mie orice zi stata acolo mi se parea o mare problema ma tot gandeam ca ceva rau se va intampla, ca e nascut la 8 luni ca cei nascuti la 8 luni nu traiesc ca sigur e o problema....La un moment dat am clacat,nu am mai rezistat si am inceput sa plang,nu vroiam sa vad pe nimeni,toata lumea incerca sa ma linisteasca sa imi spuna ca ca totul e ok ca bebelusul e sanatos dar nu vroiam sa ascult cred ca am intrat in depresie. La un moment dat o asistenta de la neonatalogie a venit m-a luat pe hol a vorbit cu mine si m-a linistit. pana la urma am plecat acasa dar aceeasi teama ma cuprinde zi de zi. o vedeam pe mama cum se uita la bebe cu frica parca cu teama.mama a plecat si am ramas singura cu bebe si cu tatal sau doar noi trei. Am invatat sa-mi cresc copilul singura fara ajutor iar teama de a -l pierde a continuat mult timp.Probabil a fost ceva psihologic ceva ramas in capul meu din copilarie sau coincidentele......nu stiu.copilul meu are astazi 1 an si 2 luni si este sanatos fara nici o problema dar pot spune ca moartea a trecut pe langa noi cu jumatate de ora mai tarziu.
Am scris aici pentru a va spune ca va respect durerea celor care au pierdut un copil,va admir curajul cu care depasiti momentul,nu pot spune ca va inteleg durerea pentru ca eu am trait doar rezumatul acestei lectii,nu exista cuvinte care pot alina durerea voastra cred ca in acest moment celamai important a e tacerea deoarece cuvintele sunt de prisos.
Am citit unele povesti si mi-au dat lacrimile am inteles ca e foarte important sa pretuim ce aveam sa fim recunoscatori pentru clipele pe care le avem. Relatia mea e tot la fel nu extraordinara,intretimp ne-am casatorit cand am botezat copilul pentru ai oferi un camin linistit si doi parinti pentru ai fi alaturi. Acum dupa ce am citi cateva povesti de aici mi-am dat seama ca nimik nu e mai dureros decat pierderea unui copil.
Va mutumesc voua mamici de ingeri pentru ca aveti curajul de a impartasi durerea cu noi cele nestiutoare si ca ne dati o lectie de viata despre importanta unor lucruri in viata.
Sper ca nu am fost egoista cu povesea mea si imi cer scuze in avans daca am deranjat pe cineva.
Multumesc
E cumplit ce se intampla,ce am citit pana acum din povestile voastre.
Mie personal mi-ati dat o lectie ... o lectie de viata.... o lectie pe care doar cele care o stiu si o traiesc o pot intelege.E prima oara cand scriu pe un forum.Este singurl care m-a impresionat....
Povestea mea...incepe in 1989. Avem 7 ani,suntem o familie numeroasa cu 3fete. In 1989 mama era insarcinata in 8 luni,in luna mai 30. Mamei i se rup membranele,stiam doar ca in curand in casa va fi un bebelus. Mama pleaca la spital unde naste prin cezariana un baietel,tata era in al noualea cer,dintotdeauna isi dorise un baiat. Bebelusul ajunge acasa mama ramane internata in spital avea complicatii la operatia de cezariana.10 iunie 1989 fratiorul meu pe care parintii l-au numit George pleaca catre ingeri,avea probleme congenitale probabil nu se stie.... nimeni nu a stiut atunci... nici noi nu stim acum...Tata devastat,durerea l-a ingenunchiat, mama la fel,a fost singura data cand am vazut ambii mei parinti desfigurati de durere,plansi, care parca erau plecati in alta lume a lume a durerii o lume necunoscuta mie pana atunci. Din acel moment toata lumea s-a schimbat,parintii au suferit un soc din care nu-si mai reveneau iar noi cele 3 fete ii asteptam sa revina,eram totusi si noi parti din ei dar nu le puteam impartasi durerea nu puteam simti ce simteau ei.....
Dupa ceva timp si-au revenit,si-au ascuns durerea si si-au reluat viata de acolo de unde o lasase.Dupa o perioada 1-2 ani ne-am luat un catel,mama parca isi vedea fiul in ochii lui,tata il iubea ca pe copilul sau.
Luna iulie 2008,menstuatia intarzie,fac un test de sarcina iese pozitiv.Eram intr-o relatie de aproape 10 ani fara sa fim casatoriti,o relatie ok dar nu stralucita. Am decis sa pastrez copilul,,pe parcursul sarcinii ne-am tot certat dar nu ne-am despartit. Probleme cu sarcina au fost cateva unele mici altele mai mari. per total zic eu am avut o sarcina usoara,am luat 12 kg in greutate,copilul era bine si ceam mai mare bucurie mai ales pentru parintii mei si pentru tatic era baietel.Inca de la inceputul sarcinii am insistat ca vreau cezariana,fiindu-mi teama de nastera naturala,doctorul meu insistant pe o nastere naturala.Pe 13 februarie am fost la ecograf,data probabila a nasterii 12 martie asta era intr-o zi de vineri,marti 17 februarie merg la control la medicul meu. imi spune ca totul este ok,colul perfect inchis membranele bune. Inca o data insist sa programam data pentru cezariana dar el imi spune ca mai este timp si ca pana la urma dumnezeu decide ce e mai bine, adica in cazul in care se rup membranele sunt nevoita sa nasc normal(ASTA SE INTAMPLA PE 17 FEBRUARIE ORA 16).Toata sarcina am lucrat,am condus zi de zi ,am fost foarte activa. La ora 18 ajung acasa,imi pun ceva de mancare,eram cu iubitul meu care plecase sa ia paine,vorbeam la telefon cand deodata simt ca ceva se scurge pe picioare,ma uit si vad lichid,se rupsesera membranele. Vine iubitul meu si ii spun ca mergeme la spital ca urmeaza sa nasc.El se uita la mine putin nedumerit. In final pe la 19.30 eram la spital la camera de garda. Il sun pe medicul meu ,ii spun si el foarte calm si linistit imi spune "ti-am spus eu". M-am linistit, ajung la camera de garda ma internez si il sun iar si el vorbeste cu asistenta de garda care ii spune ca pana dimineata nu nasc sigur.Aveam contractii dar nu foarte dureroase,ma aflam intr-un salon cu 6 paturi unde aproape toate fetele erau in travaliu in faza mai dureroasa si care pe parcurs pana dimineata au si nascu,au venit altele noi dimineata. noptea a trecut greu durerile erau din ce in ce mai mari lichidul se dusesse in intregime dar incercam sa beau cat mai multa apa. Dimineata a venit medicul care m-a consultat si mi-a zis ca nu sunt inca gata de nastere deoarece colul este inca inchis membranele sunt fisurate si ca mai dureaza. Eu insist sa imi faca cezariana dar el imi spune ca abia am 8 luni ca segmentul nu este bun ca mai bine nasc natural. pe hol soramea si prietnul meu vorbesc cu el si ii spun sa-mi faca cezariana,el insista ca e mai bine sa nasc natural.La un moment dat sora mea ii spune ca si mama a nascut un baietel la 8 luni prin cezariana care nu a trait si ca ii este frica .....Atunci parca a picat tavanul in capul meu....
inima imi batea parca mai tare ca niciodata,parca revedeam ce s-a intamplat in urma cu 20 de ani parca vedeam si simteam durerea partilor mei. probabil ca m-am schimbat la fata , am plecat in salon,am inceput sa plang.....eram demoralizata ma gandeam ca nu se poate repeta povestea ca nu puteam fi eu.....la un moment dat pe la 13.30 a venit rezidenta medicului care mi-a zis sa ma pregatesc pentru cezariana...am inmarmurit dar ma si bucuram ca am sa-mi vad in sfarsit bebelusul...la 14.20 s-a nascut robert-andrei care a vut 3.500 kg si 51 cm lungime. l-am vazut era superb am plans de bucurie, dupa ce l-am vazut eu moasa a nuntat familia ca am nascut dar le-a mai spus ca daca mai statea si 30 de minute eram morti amandoi. Mie mi s-a parut cel mai frumos bebe din lume in schimb sora mea si iubitul meu au fost socati cand l-au vazut.Era tot vanat iar partea stanga a fetei era parca lovita,era de fapt parte fetei unde el s-a lipit de burta me din cauza ca nu mai aveam lichid deloc in aproape 24 de ore se dusese tot.
cand inca eram pe masa de operati moasa ma intreaba daca imi dau acceptul sa ia placenta si sa o duca la studii deorece era calcefiata si au mai cerut acceptul si pentru ceva ce au gasit intr-un ovar. La ora 15 eram in salon,la 16 m-am dat jos din pat,vroiam sa-mi vad bebelusul dar asistentele mi-au spus ca nu sunt in stare sa merg si mi-au promis ca vor aduce si bebelusul. Intre timp a venit prietenul meu la mine si l-am intrebat cum este si l-am vazut putin schimbat ,a tacut si dupa aia mi-a zis ca e bine...doar ca are o parte a fetei foarte venata ca si cum ar fi fost lovit. Intr-un sfarsit l-am vazut si eu dar mie mi se pare aok. Am fost mutata in salon cu bebe. a avut un icter prelungit si a trebuit sa stam mai mult in spital,mie orice zi stata acolo mi se parea o mare problema ma tot gandeam ca ceva rau se va intampla, ca e nascut la 8 luni ca cei nascuti la 8 luni nu traiesc ca sigur e o problema....La un moment dat am clacat,nu am mai rezistat si am inceput sa plang,nu vroiam sa vad pe nimeni,toata lumea incerca sa ma linisteasca sa imi spuna ca ca totul e ok ca bebelusul e sanatos dar nu vroiam sa ascult cred ca am intrat in depresie. La un moment dat o asistenta de la neonatalogie a venit m-a luat pe hol a vorbit cu mine si m-a linistit. pana la urma am plecat acasa dar aceeasi teama ma cuprinde zi de zi. o vedeam pe mama cum se uita la bebe cu frica parca cu teama.mama a plecat si am ramas singura cu bebe si cu tatal sau doar noi trei. Am invatat sa-mi cresc copilul singura fara ajutor iar teama de a -l pierde a continuat mult timp.Probabil a fost ceva psihologic ceva ramas in capul meu din copilarie sau coincidentele......nu stiu.copilul meu are astazi 1 an si 2 luni si este sanatos fara nici o problema dar pot spune ca moartea a trecut pe langa noi cu jumatate de ora mai tarziu.
Am scris aici pentru a va spune ca va respect durerea celor care au pierdut un copil,va admir curajul cu care depasiti momentul,nu pot spune ca va inteleg durerea pentru ca eu am trait doar rezumatul acestei lectii,nu exista cuvinte care pot alina durerea voastra cred ca in acest moment celamai important a e tacerea deoarece cuvintele sunt de prisos.
Am citit unele povesti si mi-au dat lacrimile am inteles ca e foarte important sa pretuim ce aveam sa fim recunoscatori pentru clipele pe care le avem. Relatia mea e tot la fel nu extraordinara,intretimp ne-am casatorit cand am botezat copilul pentru ai oferi un camin linistit si doi parinti pentru ai fi alaturi. Acum dupa ce am citi cateva povesti de aici mi-am dat seama ca nimik nu e mai dureros decat pierderea unui copil.
Va mutumesc voua mamici de ingeri pentru ca aveti curajul de a impartasi durerea cu noi cele nestiutoare si ca ne dati o lectie de viata despre importanta unor lucruri in viata.
Sper ca nu am fost egoista cu povesea mea si imi cer scuze in avans daca am deranjat pe cineva.
Multumesc
si sa ti spun '' bun venit'' in familia noastra, nu ca mamica de inger (ceea ce este minnat) ci ca sora de inger. Fratiorul tau George intradevar este un inger, unul care de a lungul timpului a vegheat asupra voastra, poate chiar a bebelusului tau. E randul meu sa ti multumesc ca ne ai spus povestea fratiorului tau dar si a fiului tau. Noi stiam ca in urma pierderii unui bebelus si familia sufera, tu ne ai aratat cum te a afectat pe tine, asa ca ...multumim.
pt 
George
,isi priveste minunata famile din ceruri si ma bucur ca a fost draga mea alaturi de tine pe tot parcursul sarcini si mai ales la nastere.Dragul tau baietel a fost orcotit de unchiul sau l-ai nascut si acum va bucura viata.Te 
,iar pt 
.
, este foarte greu , draga mea trebe sa fii fericita esti o mamica norocoasa , pentru pierderea fratiorului tau imi pare foarte rau , si pariti tai saracuti nu au avut cu cine imparti aceasta durere imensa , este foarte greu dar noi macar ne incurajam una pe alta , numai bine mamica dragalasa.