Forumul EMMA

Dragii mei, oricare veti citi aceste randuri... Este un mesaj pe care as fi dorit sa-l scriu la fiecare topic deschis in memoria unui ingeras... Dar pentru ca timpul nu-mi permite, o fac aici, sperand sa ma fac inteleasa... sperand sa nu supar pe nimeni...
De cand am intrat prima data pe acest forum, pentru mine lumea s-a despicat in doua: Voi, adica Parintii de Ingeri care ati trait durerea incomensurabila a pierderii unui copil si Noi, privitorii, care asistam neputinciosi la drama voastra, la trairile atat de dureros de intense... De foarte multe ori am fost la un singur pas de a ma indeparta de acest Forum... Nu este o pozitie foarte confortabila pentru un om sensibil si sufletist, un om care toata viata nu a facut decat sa-i ajute pe cei aflati in suferinta, sa priveasca de pe margine, fara sa stie ce sa spuna, fara sa stie de multe ori ce sa scrie, sa aiba teama aproape de fiecare data ca poate gresi, ca poate atinge o rana deschisa... Am citit de zeci de ori tutorialele, sfaturile de pe site-ul EMMA, pentru a fi sigura ca nu gresesc atunci cand scriu un mesaj de incurajare...
Deseori, se spune: numai cine a trait asa ceva, poate intelege... Eu vreau sa vin insa cu un contraargument: poate intelege foarte multa lume, depinde de sensibilitatea, trairile, experientele personale... De STIUT insa, nu STIU si nu SIMT cu adevarat decat cei care au trecut prin asta...
Sunt doua lumi diferite, e adevarat: Voi, curajosii, deschizatorii de drumuri care ati avut puterea sa infruntati prejudecatile, cutumele, sa va scrieti povestea, sa va relatati propriile trairi in fata unei lumi intregi si Noi, cei care traim zi de zi ca pe o noua provocare, care ne trezim cu zambetul pe buze, nu vinovati ca noi traim si puii nostri sunt in mormant...
De multe ori, m-am simtit o intrusa in durerea voastra, de multe ori am vrut sa fug, sa fug cat mai departe...
Poate multi nu-mi cunoasteti povestea, nu intelegeti cum a ajuns o fiinta care nu are nicio legatura cu Mamele de Ingeri, o persoana care nu este nici macar mama cu copii in viata, sa fie parte constanta din viata voastra...
O sa va raspund cu o propozitie scurta: prin virtutea unei mari si frumoase prietenii care ma leaga de Bianca... Durerea ei ma durea si pe mine, suferinta ei ma face si pe mine sa sufar...
Nu m-am gandit niciodata, atunci cand am cunoscut-o, ca Bianca va trece printr-o asa mare tragedie... Nu mi-as fi imaginat si nici nu as fi dorit sa se intample vreodata acest lucru... De multe ori m-am "certat" cu Dumnezeu si l-am intrebat "De ce?"... Nu am inteles si nu am sa inteleg niciodata... Dar am incetat sa-mi mai pun intrebari...
Apoi, am intrat pe acest Forum... unde v-am cunoscut pe voi, unde s-au sudat legaturi puternice... pe multe dintre voi v-am strans in brate, am fost in casele unora si am petrecut clipe frumoase alaturi de voi...

Si am inteles!!!

Am inteles ca ar trebui sa fie o obligatiea morala a fiecaruia dintre noi, cei care nu am trait asa ceva, sa alinam suferinta semenului nostru, daca in fiecare dintre noi ar salaslui acel gram, acea farama de compasiune neconditionata...

E atat de simplu sa spui un cuvant din suflet celui aflat la necaz,
e atat de simplu sa-l imbratisezi doar, fara sa spui altceva,
e atat de simplu sa te rogi pentru el (o rugaciune nu costa nimic, dar, dimpotriva, pretuieste foarte mult),
e atat de simplu sa mangai, chiar si cu o privire...

Voi si Noi suntem o echipa! Am inteles asta! Dupa aproape doi ani, am inteles ca TREBUIE sa fim o echipa! Vreau sa cred ca ni se vor alatura tot mai multe persoane dedicate care sa sprijine Organizatia EMMA, persoane care doresc sa ajute in mod voluntar...

Alaturi de mine, de Liliana, de Ioana Grigore... sper sa se mai alature si alte persoane...
Noi avem nevoie de Voi, ca sa vedem si cealalta fata a lumii, cea a suferintei, pentru a invata propriile noastre lectii iar Voi aveti nevoie de optimismul nostru, de energia si puterea noastra, pentru a va ridica...

Stiti, parca imi imaginez uneori doua maluri si la mijloc o apa care curge... Pe un mal va aflati Voi, cu durerile, cu dorul dar si cu curajul vostru de a infrunta lumea, pe celalalt mal ne aflam Noi, cu dragostea noastra neconditionata, cu caldura si compasiunea noastra... Poate ca numarul este deocamdata inechitabil, si Noi suntem putine, insa impreuna sper sa construim puntea sperantei, deasupra acelei ape involburate de indiferenta, de nepasare , de fapt, ce spun eu punte? mai bine un pod solid, din granit pe care sa-l ducem la bun sfarsit... si pe care sa nu-l poata darama nici macar un val de tsunami...
Pentru ca piedici vor fi, insa depinde de noi sa stim sa le doboram!
Sper ca m-am facut bine inteleasa fiindca sunt trezita foaaaaaaaaaarte de dimineata

... Insa stiu ca impreuna putem construi o multime de lucruri...
Iar cand simtiti ca disperarea va doboara, veniti aici... Veti gasi chiar pe malul vostru o mana care sa o stranga pe a voastra, o imbratisare calda, chiar si virtuala, un umar pe care sa puteti plange... Iar Noi, cei de pe malul celalalt va vom trimite barcute cu optimism, cu sperante, cu iubire, cu rugaciuni multe-multe si impreuna vom construi o lume mai buna.
Poate nu putem noi sa schimbam lumea, dar macar o parte din ea, sigur vom incerca si vom reusi![list=][/list]

Draga mea Ana.....
Am citit o data, de doua ori ai ce ai scris si a treia oara m-am decis sa raspund
Nu superi pe nimeni, nu deranjezi pe nimeni cu acest topic, cu cuvintele pe care le-ai scris aici.....pentru ca ai dreptate: suntem doua tabere vrem nu vrem....Voi si Noi....
La categoria Voi, nu stiu ce as putea scrie, incerc sa inchid ochii si sa-mi aduc aminte de perioada cand aveam "statutul" de Voi, adica oamenii care nu au pierdut un copil....eram sensibila, poate mai mult decat era necesar, erau destul de nazdravana si imi placea sa-mi traiesc viata din plin, imi faceam vise si credeam cu tarie ca se vor implini intr-o buna zi, speram ca totul o sa fie bine, ca voi deveni o femeie inteleapta, cu o familie, cu un sot si un copil, sanatosi amandoi, credeam foarte tare in acest cuvant "familie"......calatoream peste tot pe unde puteam si unde ne duceau pasii.....eram doi ( eu si el )...eram bine impreuna.....
Si deodata am intrat in categoria Noi, fara sa imi dau seama, totul se intamplase atat de repede incat nici nu reuseam sa gandesc sau sa imi dau seama ce se intampla cu adevarat....deodata, brust, fara intrebari, fara preaviz...s-a intamplat; deja Voi pentru mine era de domeniul trecutului, deja nimic din Voi nu mai putea sa existe in Noi, eu eram alta, pentru ca orice pierdere a unui om drag, orice asemenea nenorocire te schimba....pe unii mai fericiti poate in oameni puternici si pe ceilalti ii doboara......
Era o durere nemiloasa care pusese stapanire pe sufletul meu, gandul imi era gri,sunt momente in care nu iti mai doresti nimic, dar absolut nimic..pentru ca simti ca nu mai poti, ca totul e inutil......multi nu ma intelegeau, nu vroiam sa o faca, sa isi piarda timpul intrebandu-ma cum ma simt....in timp i-am inteles, si am zis ca fiecare cu ale lui, sunt oameni sensibili si oameni mai putini receptivi la durerea altora....nu puteam sa fortez pe nimeni sa imi inteleaga macar o particica din durere, pur si simplu nu aveam dreptul sa o fac....era durerea mea, si am decis sa nu mai intristez pe nimeni cu toate starile pe care le traiesc si cu care ma lupt zi de zi....
Anii au trecut , si m-am maturizat, si am crescut destul de brusc, si durerea m-a facut o femeie puternica, care mai cade din cand in cand, pentru ca si femeia e om , dar mereu stie de ce sa se agate si e ridica si continua de unde a ramas.....
Incerc astazi sa fac o legatura dintre Voi si Noi, incerc sa le imbin....sa gasesc o cale intre ele, uneori imi iese, alteori ratez.... ....insa insist...
Stiu, asa cum ai spus si tu, ca sunt doua maluri pe care le desparte o apa, si ca numai impreuna vom reusi sa construim un pod, rezistent pentru a le uni....uniunea inseamna curaj si devotament.....
Si stiu ca voi,de pe malul acela, chiar si putini la numar, ne sunteti alaturi, ne imbratisati, ne incurajatati si ne aratati ca inca mai exista omenie, compasiune si iubire....
Si noi, de pe malul pe care ne aflam, incercat sa-l restauram, sa-l mentinem macar asa cum este, sa nu se prabuseasca, sa nu pierdem pentru a doua oara......sa luam de la voi zambete si pupici....toate de incurajari....
Impreuna, stiu sigur ca vom reusi, daca ne dorim cu adevarat, daca ne unim fortele si daca, mai presus de toate, credem cu tarie in ce facem...e adevarat ca lumea e mare, nu o putem cuprinde pe toata, daca macar o particica din ea, o sa ne revina si vom reusi sa o schimbam in bine......
Si poate daca ma gandesc mai bine......e o mica mare diferenta intre noi.......Noi am fost ca Voi, Voi imi doresc sa nu ajungeti ca Noi...din tot sufletul, ma rog lui Dumnezeu, sa nu dea nimanui un asemenea necaz........
Cu drag si din suflet.....Bia

P.S. Multumiri din suflet...Voua, celor care aveti rabdare cu Noi, multimiri din inima ca ne sunteti mereu alaturi si faceti, poate eforturi, sa ne intelegeti dorul, durerea si lacrimile....

Draga Ana daca impartasesti cu cineva la care tii pierderea suferita de el ,si suferi la fel de mult pentru ca iubesti acea persoana ca prieten sau ruda nu cred ca mai exista voi si noi.Ai fi dorit ca ea sa fie fericita si prin tragedia suferita te face sa suferi si tu alturi de ea.Esti femeie nu poti sa-ti spui ca nu ai intelege pierderea suferita din punctul de vedere al unei mame,cu un suflet ata de sensibil ca al tau sigur te-ai pus mereu in postura a toaate mamicile din acest site ,si din orice sursa de unde ai fi auzit vreo poveste de genul asta.Macar pentru cateva secunde te-ai intrebat:"Doamne cum as fi putut sa rezist daca eram in locul ei?"Intr-adevar ii multumesti lui Dumnezeu ca nu esti dar doar si pentru toata compasiunea de care dai dovada aici nu pot spune ca e o diferenta dintre NOI si VOI.Cel putin nu aici.Linia dintre VOI si NOI e foarte subtire ,candva am fost si e ,asa cum spunea Bia <VOI>.Va multumim ca sunteti aici si ne sprijiniti,ar fi fost o cruzime sa nu ne inteleaga si sa nu fie nimeni pe umarul caruia sa nu plangem.Poate nu ai pierdut un copil ,dar in viata sigur ai pierdut pe cineva drag,deci Ana care NOI?care VOI?Durerea e la fel fie ca e mama,tata sau copil,ai iubit acea persoana si ai atatea amintiri cu ea si ii simti lipsa...Nu cred ca tu nu ai suferit atat de mult ca noi!!Dumnezeu sa te ocroteasca si sa ai cat mai mult timp pe cei dragi alaturi de tine!!

Ana, in completarea mesajului tau, in care ai sintetizat foarte bine rostul nostru in cadrul EMMA, aduc si eu cateva randuri.
Tocmai am lasat un mesaj in zona Aparitii media si mi-am dat seama ca mult mai potrivit ar fi sa-l atasez si aici pentru aceia care cauta raspunsuri la intrebarile : Cum sa devenim un singur suflet ? O singura inima? Un singur gand? Cum sa ne intelegem reciproc ? Cum sa ne ajutam unii pe altii ? Cum sa transformam sintagma formata din doua cuvinte "Voi si Noi" intr-una formata dintr-un singur cuvant "Impreuna".

In decursul timpului petrecut in preajma voastra, a mamelor de ingeri, m-am mai intrebat uneori "De ce sunt aici?" ...Am si eu intrebarea mea "de ce"...

Semnatura mea din subsolul mesajelor este : "Nu sunt mama de inger, dar totusi sunt aici. Alaturi de voi, parintii de ingeri...!" De ce ?

Timpul mi-a dat indicii in gasirea raspunsului. Avem ceva de invatat impreuna !
Eu sunt reprezentanta celor care nu au trecut prin experienta suferintei voastre si sunt aici pentru a invata de la voi si pentru a va transmite, poate, anumite invataturi care sa va fie de folos in mijlocul lumii.

Eu invat de la voi cum sa va inteleg, voi invatati de la mine cum sa va faceti intelese!

Azi am formulat un raspuns aici viewtopic.php?f=31&t=1161 care vine, inca o data in plus, sa implineasca rostul prezentei noatre, a celor care nu suntem parinti de ingeri, pe acest forum unde aducem mesaje de mangaiere dar si de calauzire spre destinatia comuna, spre "Impreuna".

Il voi reda si aici pentru a face tranformarea de la "Voi si Noi" in "Impreuna"

***

Stiu ca orice remarca neasteptata din partea celor din jur poate rascoli din nou sufletul unei mame de inger... asta se intampla mai ales atunci cand cuvintele celorlalti par a spune altceva, sau cand sunt interpretate altfel decat au fost gandite de cel care le-a rostit...
Eu cred ca unii oameni intreaba, folosind cuvintele "cum, nici dupa atata timp nu ti-ai revenit?" cu toata sinceritatea si cu uimirea celor care nu au trecut printr-o asemenea tragedie. Le-au rostit fara sa stie ca ele pot fi dureroase... Credeti-ma, este foarte greu sa intuiesti care sunt cuvintele care pot genera aceasta durere in sufletul unei mame de inger atunci cand nu esti in aceasta postura.

De aceea oamenii sunt atat de rezervati in a comunica direct cu un parinte care si-a pierdut copilul si de aceea se prefera deseori tacerea, evitarea discutiei si, uneori, chiar evitarea persoanei.
Tocmai pentru ca se stie de noi toti ca primul impuls este de a ne interpreta in mod negativ cuvintele si faptele.... Dar chiar si din asta putem invata ceva pentru viitor !

Sinceritatea unui suflet care, nestiind ce si cum sa spuna un anumit gand, rosteste "cum, nici acum nu ti-ai revenit?" trebuie incurajata cu reactii pozitive si calde, chiar daca in interior exista o reactie de durere si, poate chiar revolta.
Incercarea lumii de a se apropia de o mama de inger, de a-i vorbi, de a o intelege, trebuie apreciata si incurajata... Oamenii trebuie invatati cum sa procedeze si nu blamati si respinsi cand se constata ca nu folosesc cuvintele potrivite.

Este foarte greu pentru voi de stat in fata lumii cand primiti in fata cuvintele nepotrivite, dar tocmai atunci trebuie sa gasiti in voi puterea interioara si iubirea pe care Dumnezeu vi le-a pus in inima ca sa-i aratati lumii si s-o invatati cum trebuie sa va vorbeasca, cum sa se comporte fata de voi. Tocmai in aceste momente nu trebuie sa simtiti revolta si respingere, ci sa va intoarceti cu calm in inima voastra, acolo unde il gasiti mereu pe ingerasul vostru si sa-l rugati in gand sa va invete cum sa le vorbiti oamenilor si cum sa le explicati ca astfel de remarci va dor, ca va fac sa suferiti.

Nimeni nu se va supara daca ii veti spune: "stii, poate tie ti se pare greu de crezut, dar, intradevar, nici dupa atata timp inca nu mi-am revenit".
Oamenii vor intelege ca astfel de intrebari nu se pun . Sau ca trebuie altfel formulate.
Insa daca, totusi, intrebarea a fost pusa, inseamna ca exista un interes al persoanei fata de voi, mamele de ingeri, fata de durerea voastra. Poate ei nu stiu cum sa formuleze in cuvinte acest interes si poate ca folosesc cele mai nepotrivite cuvinte si tonul cel mai nepotrivit, dar asta se intampla tocmai pentru ca ei nu inteleg...

Voi si NUMAI VOI ii puteti face pe oameni sa va inteleaga !

Raspunzandu-le cu calm, cu rabdare, cu deschidere, cu incredere, cu iubire !
Fara a le interpreta in sens negativ cuvintele lor, fara a vedea dincolo de cuvinte aspecte negative, fara a va revolta si fara a-i respinge pe oamenii care gresesc fata de voi cand dau glas unor ganduri intr-un mod in care pe voi va fac sa suferiti.

Trebuie sa spuneti oamenilor ca ceea ce tocmai v-au spus v-a provocat durere, dar ca stiti ca nu au facut-o intentionat, ci doar din nestiinta !
Astfel, oamenii nu va vor mai ocoli altadata, ci vor prinde curaj si incredere si se vor apropia de voi si va vor intreba cum sa se poarte, va vor intreba daca v-au suparat cu ceva, va vor cere iertare, va vor multumi.

Daca nu le spuneti nimic, daca doar va inchideti in adancul sufletelor voastre ranite, lumea nu va sti ca v-a ranit si ... nu se va schimba nimic... voi ii veti ocoli pe viitor, temandu-va de noi suferinte din partea lor... ei va vor ocoli pe voi, simtind ca aveti o aversiune fata de ei, dar nu vor intelege de ce si, mai ales, nu vor sti ca ei au provocat-o !

Acolo unde exista atitudine pozitiva, incredere in schimbare, incercarea de a face si spune lucrurilor pe nume cu intentii bune si blande, acolo Dumnezeu isi va face simtita prezenta si va v-a sprijini si va v-a invata cum sa faceti.

Va imbratisez cu mare drag, parinti de ingerasi cu atata suferinta inimile voastre
Liliana

Dragii mei, nu stiu daca scriu bine unde scriu, adica daca am nimerit topicul potrivit, insa tinand cont ca sunt doar o sustinatoare a marii familii E.M.M.A., as vrea sa va relatez o discutie pe care am avut-o ieri cu un medic ginecolog de la Spitalul Municipal.
Trebuie sa mentionez mai intai ca acel medic nu stia de activitatea mea la Organizatia EMMA, asadar nu avea niciun motiv sa-mi dea niste raspunsuri de circumstanta.
Toata discutia a pornit de la faptul ca duminica trebuia sa mergem impreuna pentru un proiect in care eram solicitati insa el mi-a spus ca nu poate merge fiindca sambata opereaza o gravidutza de cezariana si duminica trebuie sa mearga la ea sa vada daca evolueaza bine vindecarea. Lucru care, sincer, pe mine m-a surprins in mod placut. Dupa cate povesti cu medici care v-au abandonat la nastere am citit aici, deja mi se pare ciudat cand un medic imi spune ca renunta la ziua lui libera ca sa mearga sa vada lauza...
In fine...
L-am intrebat daca i s-a intamplat ca unei mamici sa-i moara copilul in burtica inainte de nastere si cum reactioneaza? Cum ii da vestea ca bebe nu mai este? Incurajeaza mama sa-si vada copilul? Mi-a raspuns ca vestea trebuie data in cel mai bland mod cu putinta si ca trebuie neaparat sa i se explice mamei cauzele care au dus la decesul fatului. Lui, personal, nu i s-a intamplat sa aiba pana acum un astfel de caz, insa are colegi care au trecut prin asta. A recunoscut ca nu incurajeaza mamele sa-si tina in brate pruncul fara viata, insa nici nu refuza dreptul mamei, daca ea solicita acest lucru si in niciun caz nu refuza ca mama sa-si ia copilul acasa si sa-l inmormanteze daca ea doreste. I s-a parut foarte ciudat cand am intrebat modul in care este adus copilul in bratele mamei (copilul fara viata), adica spalat, imbracat, etc. "Aaaaaaaaaaa, nu. Nici vorba. Nu cred ca este maternitate in Romania care sa faca acest lucru". L-am intrebat: "Si nu ti se pare ca a schimba acest lucru ar fi un pas normal spre civilizatie? Stiai ca in aproape toata Europa aceasta este o practica obisnuita? Ca cel mai mare regret al mamelor, atunci cand le moare fatul este ca nu-si pot vedea copiii? Ca nu l-au putut strange in brate?" A tacut. A recunoscut insa nevoia mamelor de a-si tine in brate copilul, ca au nevoie pentru procesul de vindecare sa vada ce au purtat in burtica, a recunoscut ca intre mama si copil se realizeaza o legatura indestructubila. Am mai intrebat si de cand considera ei fatul viabil. Care este limita dintre "avorton" si "copil nascut mort". "28 de saptamani" mi s-a raspuns. Am uitat sa intreb de unde stie acest lucru? Se invata in facultate? Exista o lege care atesta viabilitatea fatului incepand cu a 28-a saptamana de sarcina?
Poate ar trebui sa incepem de aici. De la medicii care nu spun NU din start atunci cand venim cu o propunere, care nu sunt legati de cutume...
Si nu stiu daca Bianca isi aminteste dar am mai intalnit cand eram impreuna un medic de la Municipal care era foarte deschis propunerilor venite din partea noastra.
Eu as alege intre Municipal si CFR 2 (unde am auzit ca exista o echipa de ginecologi si neonatologi exceptionala) evenutual amandoua, pentru a fi centre pilot, in care ne putem face cunoscute intentiile si unde putem pune in practica ceea ce in alte tari a devenit deja o traditie.
Voi ce parere aveti? Ati discutat vreodata cu vreun medic ginecolog/neonatolog despre aceste lucruri? Ce v-au raspuns? Ati incercat sa scrieti medicilor vostri ce-ati simtit dupa ce ati trecut prin acea drama?
Cred ca "O scrisoare care a schimbat rutina unei clinici" pe care o puteti gasi aici http://www.organizatiaemma.ro/node/535 , este mai mult decat graitoare in acest sens.
Important de mentionat: aceasta scrisoare a fost scrisa la cativa ani dupa ce mamica isi pierduse copilul, asadar niciodata nu este prea tarziu sa faceti acest lucru, bineinteles daca simtiti, daca doriti! Ganditi-va doar ca gestul vostru poate ajuta o alta mamica sa nu mai treaca prin durerea prin care ati trecut voi! Poate ca nu va da importanta, poate ca o va arunca intr-un colt, dar sigur ii va da de gandit. Poate va afisa indiferenta dar seara, cand va pune capul pe perna, sigur se va gandi la ce i-ati scris.
Impreuna putem desteleni minti, putem deschide ochi si suflete, ii putem face atenti la ceea ce avem de spus, in special la ceea ce VOI aveti de spus!
Va rog sa nu va suparati si va rog sa reflectati la ce v-am scris! Daca va ganditi ca poate m-a pus Bianca sa scriu aceste randuri, sa stiti ca nu este asa! Bianca nici nu stie ce scriu eu la ora asta, cand ea poate inca doarme (sper ).

Draga Suchardine,mmmmm,imi place sa-ti spun asa pentru ca ma gandesc si la ceva dulce ,dulce ,dulce...cred ca si tu te-ai gandit cand ti-ai ales pseudonimul asta!!
Eu m-am gandit si am sa fac acest lucru ,acum insa oamenii sunt in ancheta,pentru ca am facut plangere ,dar dupa ce se va finaliza am sa le trimit mail spitalului ,si scrisori d-lor dr.Asta am s-o fac sigur ,mi-as dori asa cum am mai scris pe aici si o confruntare cu dr.neonatolog,sa ma priveasca in ochi si sa ma minta ,pentru ca asta va face desigur,cum a avut ea grija de scumpul meu !!Nu va iesi cu bataie,ci doar am sa-i spun ca in fiecare zi ,cand se va privi in oglinda sa-si aminteasca acele momente,si sa se intrebe cum a putut sa fie atat de indolenta si nesimtita,in fiecare zi cand se va privi in ochi in caea oglinda va stii ca a gresit si va avea remuscari toata viata..Dar se mai poate face ceva,de aici incolo sa depuna toate eforturile pentru a salva alte suflete,sa nu se mai dezlipeasca de cei in stare grava si cu probleme,sa poata privi in ochi o mamaica cand ii moare copilul si sa-i spuna ca afacut tot posibilul omeneste,nu sa se simta usurata ca atunci cand eu am oprit-o sa-l mai chinuie pentru ca era deja mort si sa -mi confirme sovaielnic cu ochii in pamant "Da ,aaaa...aveti dreptate ..e mort!"
Asta doresc ,dar daca nu se va putea voi scrie si acea scrisoare si poate o voi trimite si la cateva ziare!!
Nu stiu de ce ,simt ca nu mai pot sta cu mainile in san,pana acum nu am vrut sa ma implic in mai nimic ,dar acum parca nu mai mi-e frica de nimic!!
Se spune ca cine s-a confruntat cu moartea si mai ales a inteles-o nu mai are de ce sa se teama,ce temeri ar fi atat de mari pe lumea asta care sa te mai ingrozeasca,cand stii cu certitudine ce te asteapta dincolo?
Te imbratisez cu drag si nu te mai scuza tu ai intotdeauna idei bune si foarte bune!!!

Draga mea Corina-Silvia, asa mult ma bucur cand scrii tu... Ma bucur ca te-ai gandit sa trimiti un mail medicului tau, insa, daca-mi permiti un sfat, poate ar fi bine sa citesti mai intai, daca nu cumva ai facut-o deja, "O scrisoare care a schimbat rutina unei clinici". Acolo vei vedea ca tonul care predomina este acela de descriere a propriilor sentimente, de reflectare a durerii imense traite in urma acelei traume, nu de acuze sau de repros (sau mai putin). Cred, personal, ca nimic nu ar trebui tratat cu acuze la adresa medicilor sau cu reprosuri. Trebuie sa constientizam faptul ca si ei sunt oameni si ca pana sa apara Bianca, pierderea unui copil era un subiect tabu in Romania. Medicii nu au stiut pana acum si nici acum nu stiu cum sa se poarte cu parintii care-si pierd un copil inainte de nastere. Unii nu sunt poate, pregatiti sa invete, sa accepte, sa inteleaga... Insa asta este rolul nostru! Sa deschidem ochi, minti si suflete. Venind cu exemple pozitive din tarile care au deja o traditie in abordarea acestei traume majore in viata unei mame, actionand cu blandete si intelegere, vorbind, explicand, sunt sigura ca vom reusi sa destelenim prejudecatile si sa-i facem, stand in alt unghi al canapelei, sa priveasca si din punctul vostru de vedere.
Te cu tot dragul meu si n-am uitat, o sa-ti trimit ce m-ai rugat, insa sunt f.f.f.f.f. ocupata in perioada asta. Chiar am multe pe cap. Cum imi fac putin timp, insa, iti trimit materialele. Aaaaaa, si inca ceva! Daca ai posibilitatea sa imprimi cativa fluturasi, iti trimit flyerele in format electronic. Cred ca ar fi mai simplu. Ce zici? Te pup.

Acum vreau sa va descriu o stare pe care am trait-o cu putin timp in urma. Asa cum v-am mai spus, in luna septembrie am trecut prin durerea unei pierderi... Nasa mea a plecat la ceruri si plecarea ei m-a lasat ceva timp indurerata si trista. Cateva saptamani bune am fost si bolnava, am fost si foarte trista, plangeam foarte mult si aproape tot ce faceam, ma ducea cu gandul la ceea ce pierdusem. Pentru mine, nasha mea a fost la fel de apropiata ca si bunica. In fine. Nu vreau sa va plictisesc. Ideea este ca o perioada, nu l-am sunat pe nashul meu care a ramas singur, foarte singur. Imaginati-va ce inseamna pentru un barbat, dupa 30 de ani de casnicie, sa ramana singur, singur... Intr-o casa goala, plina cu amintiri... Mult timp nu am putut sa-l sun, si ma simteam vinovata pentru asta. Insa eram prea inclestata in propria mea durere si nu-mi gaseam puterea sa-l sun. Insa, datorita unei Mame de Inger, o prietena apropiata care m-a ajutat mult in acel moment, am reusit sa ma ridic si sa inteleg faptul ca durerea mea este infinit mai mica decat cea a nashului meu. Si l-am sunat. Bucuria lui a fost nemarginita. Am vorbit mult si era tare, tare fericit ca nu l-am uitat. Dupa ce am inchis telefonul, am inteles cat de important este sa fii alaturi de cineva care a suferit o pierdere.
Mesaj pentru toti cei care nu sunt Parinti de Inger, dar au langa ei, Parinti de Inger: Indiferent cat de mare este durerea voastra ca frati, cumnati, verisori, prieteni sau simple cunostinte, ganditi-va ca durerea celui care a trait acea pierdere este infinit mai mare. Nu va ganditi ca vorbind cu el despre pierdere s-ar putea sa-l faceti sa planga sau sa sufere. S-ar putea sa fiti surprinsi! Poate Parintele de Inger ARE NEVOIE SA VORBEASCA DESPRE ACEST LUCRU! Incurajati-l cu blandete, nu cu formulari de genul: "Nu mai plange!", "Lasa ca o sa treaca" sau "O sa faci altul!". Plansul este un factor important in procesul de vindecare. Ajuta la refularea durerii si poate actiona chiar mai eficient decat un medicament. Nu-i spuneti ca o sa treaca! Durerea da, se va estompa, insa de trecut nu va trece niciodata! Golul lasat de plecarea puiului mic nu-l va inlocui un alt copil. Un alt copil nu vine ca un surogat, ca un inlocuitor al celui plecat. Pentru mama, copilul pierdut este UNIC si SPECIAL. Nimeni si nimic nu va umple golul lasat de plecarea lui. Cand nu stiti ce sa faceti, luati-l in brate sau strangeti-i mainile afectuos, cu dragoste, privind parintele in ochi, in asa fel incat acel parinte sa simta ca va pare rau. Nu evitati privirea! Contactul vizual este extrem de important! Iar un simplu "Imi pare rau. Sunt alaturi de tine. Nu stiu ce sa-ti spun dar pot sa te ascult daca doresti sa-mi povestesti" poate reprezenta mai mult decat o mie de cuvinte.
Cand am mers la Iasi, la Dorina_miru, am vizionat impreuna DVD-urile cu Miruna. Ma durea foarte tare durerea Dorinei, insa mi-a multumit si mi-a marturisit ca avea nevoie sa vorbeasca despre Miruna, avea nevoie sa vada DVD-urile cu Miruna si atunci am inteles, ce mare rol poate avea cel de langa tine. Omul de langa tine poate declansa uneori butonul care sa actioneze refularea emotiilor, un lucru care poate fi benefic in vindecarea Parintelui. Nu-i ignorati! Ignorarea poate fi o trauma un plus pentru acel parinte.
Sper ca m-am facut bine inteleasa si mai sper ca cei care sunt simpli vizitatori sa inteleaga cat de important este sa fie alaturi celui/celei care sufera o astfel de pierdere. Pierderea unui copil este inegalabila! Nu putem aduce acel copil inapoi, dar sigur putem accelera procesul vindecarii prin dragostea si compasiunea noastra!
Cu respect si drag pentru toti Parintii de Ingeri si mai ales, pentru Apropiatii Parintilor de Ingeri!
Va !

pentru tine Ana, care esti un SUFLET aparte si un OM.
Mihaela, mamica lui ANDREI.

Buna, tuturor!
Ana draga, salut si eu intreaga ta activitate desfasurata cu atata sensibilitate intru binele mamelor ce sufera.
Esti un suflet frumos care va fi rasplatit, iar tu-scumpa zana de cioco, adu-ti aminte cum iti spuneam asta mai demult, si acum de curand ai reusit la un foarte important examen al vietii tale.
Ai vazut? Doamne -Doamne ti-a zambit si iti va mai zambi, poti fi sigura.
Te imbratisez si te pupacesc pupaceste cu pupici pupaciosi, sperand ca ei sa alunge frigul de pe obrajorii tai si sa aseze doar zambete calde.
Numai bine, ai mare grija de sUfletelul tau.
, milioane de pentru amica Ana, pentru femeia Ana, pentru tot frumosul care te defineste.
No, ...si iar o gasca mara si vioaie de pupici pupaciosi.
O zi frumoasa, scumpa noastra SCUMPAAAAAAA!!!!!!!!!!!

Ana, uite , VOI si NOI, impreuna, asa cum e si firesc sa se intample....
NOi, impreuna cu ingerii nostri, VOI impreuna cu sensibilitatea si iubirea voastra, le-am combinat, si a iesit ceva de nota 10 plussssssssss....
Ne-am unit toti, sa facem gesturi din suflet...de fapt Dumnezeu ne-a unit de fapt, ingerii nostri ne-au adus impreuna, pentru ca ingerii au grija de parinti si de oamenii cu suflet, precum sunteti VOI
Dumnezeu, v-a intoarce capul si privirea si spre tine, si te va face bine ( stiind ca nu esti foarte ok acum )...Emma va pune o vorba buna la Doamne Doamne
O imbratisare din suflet in prag de noapte....
Bia

Da Suchardine ,poti sa-mi tirmiti mail cu ce ai spus si astept si pliantele!!Scuze ca nu am raspuns dar nu ma pot loga nu stiu de ce cred ca am schimbat vreo trei-patru parole!
De aceea iti urez Craciun fericit !!!Si Sanatate!!

O, daaaaaaa, Bia mica, nici nu ma indoiesc ca Emma va pune o vorba buna la Doamne-Doamne pentru mine! Deja cred ca a pus fiindca azi-noapte chiar am putut sa ma odihnesc fata de alte nopti cand ma trezeam sufocata de durerea de gat care ma tinea ca o gheara.
Corina-Silvia, ce bucurie imensa! Chiar vorbeam cu Ioana aseara ca nu stiam ce-o fi cu tine, ca nu ai mai aparut de multisor pe forum. Cand mai ai probleme de logare, scrie-mi pe ana@organizatiaemma.ro si voi incerca sa le rezolv. Faza e ca site-ul asta mai are si el sincope, adica mai tuseste, se mai gripeaza, si atunci face figuri la logare. O sa-ti trimit pe mail tot ce-am vorbit, numai lasa-ma putin sa treaca evenimentul acesta de sambata.
Multumesc din suflet pentru cuvintele si gandurile voastre frumoase, dragele mele!
Va cu drag!
Bia mica, am trimis pe mail poze cu pachetul pentru Patrick si cu continutul lui. Sper sa fi primit si sa-ti fi placut.
Va cu drag!

Cum de mult timp nu s-a mai scris la acest topic, uite ca acum am facut-o...pentru ca imi place titlul care pentru mine poate avea mai multe seminificatii, care ar fi acelea, v-ati intreba acum ...hei bine:

Voi si Noi...."voi" ingerii nostri iubiti si "noi" parintii vostri

Voi si Noi..."voi" cei care ati trecut prin aceiasi durere si "noi" cei care facem parte din echipa si familia E.M.M.A

Voi si Noi...."voi" cei care nu ati trecut printr-o asemenea durere, slava Domnului si "noi" cei care incercam sa va facem sa intelegeti cat de important este sa schimbam ceva...in memoria tuturor ingerasilor

Oricare dintre variante ati alege, echipa E.M.M.A va trimite un gand din suflet si o calda