Pagina 1 din 1

Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 24 Sep 2010, ora 17:01
de Iza
Dragi mamici si tatici de Ingeri, am decis sa deschid acest topic nou, deoarece multi dintre noi avem nevoia sa stim ce si cum sa facem, sa putem merge mai departe, dupa tragediile care ne-au marcat viata. Asa ca...mi-am luat inima in dinti si voi deschide un nou capitol al existentei noastre, lipsita de bucuria de a fi parintii fizici ai Ingerilor nostri.
De ce am decis sa va scriu asa ceva?...pentru ca exista cateva persoane dragi mie, care m-au vazut imediat dupa ce Iarina a plecat la Ingeri, iar apoi... m-au vazut aseara, la intalnirea de lucru si au remarcat schimbarea.
Am sa va spun ca nu mi-a fost usor, a durut si doare atat de tare, ca nu pot exprima in cuvinte, dar...cineva acolo sus a vrut ca mamica ei sa fie cea care este astazi. Asa ca...imediat s-a pus pe treaba si mi-a trimis in cale EMMA. Stiti foarte bine cum am ajuns aici. Pe 27 mai a fost inmormantarea Iarinei, iar pe 30 mai am participat la ZPI. Doamne... cat iti multumesc ca ai facut posibila aceasta intalnire. Aici v-am cunoscut pe voi, cei care m-ati sprijinit cu povestile voastre, cu durerile voastre, cu sfaturile voastre si care m-ati primit cu bratele deschise. Am calatorit zi si noapte printre randurile scrise pe forum si mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca sunt multi acei ce au suferit ca si mine. Forumul...a fost un suport foarte bun, m-a ajutat sa privesc cumva altfel viata si apoi m-a facut sa realizez ca cei din jurul meu au nevoie de mine. Am intalnit aici mamici mult mai incercate decat fusesem eu, mamici care au luptat din rasputeri pentru Ingerii lor, mamici de la care am invatat lectia de optimism, lectia despre iertare si lectia despre acceptare. Si...asa a inceput schimbarea mea.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa renunt la culoarea neagra. De ce? Foarte simplu. Fetita mea este Lumina si cum lumina este alba...am hotarat ca in vestimentatia mea sa domine albul.
Apoi...am consultat pentru scurt timp, un psiholog. Bine am facut. Am avut norocul sa intalnesc un psiholog instruit, care m-a facut intotdeauna sa ma simt in largul meu, astfel incat, de cate ori eram in acel cabinet imi spuneam ca sunt la un prieten si nu la un specialist.
Mi-a recomandat sa citesc cartile lui Elisabeth Kubler Ross, o femeie deosebita care si-a dedicat viata studiului traumei datorate pierderilor de orice tip.
Apoi...mi-a mai dat cateva sfaturi pe care am incercat sa le urmez, atat cat mi-am permis:
- sa mananc bine...si...cand spun bine ma refer la hrana sanatoasa, cu multe vitamine si minerale, care sa ma ajute sa ma refac d.p.d.v.fizic;
- sa plang ori de cate ori simt nevoia, iar atunci cand plang sa nu ma feresc de nimeni, doar asa imi pot descarca negativul acumulat in suflet;
- cand dorm sa tin o pernuta sau o jucarie de plus in brate, astfel incat bratele mele sa nu fie goale (la acest capitol furnicutele EMMA au fost cu un pas inainte si mi-au daruit la ZPI, acea pernuta minunata care face minuni >:D< );
- sa vorbesc despre Ingerul meu si sa nu imi fie teama ca poate, cei din jurul meu nu ma vor intelege;
- sa muncesc pentru a avea mintea ocupata;
- sa ma plimb...chiar daca vad bebelusi si burticute pe strada;
- sa calatoresc, in limita posibilitatilor;
- sa scriu in fiecare seara timp de 10 minute (dar niciodata mai mult), despre cum percep eu pierderea.

Si...asa am facut. Mi-am creat un program pe care am incercat sa il respect cat mai mult posibil. Apoi, i-am rugat pe cei din jurul meu (adica familia si prietenii cei mai apropiati), sa ma ajute si sa ma sprijine. Iar ei...au fost alaturi de mine si mi-au dat multe sarcini de indeplinit, astfel incat, in fiecare zi aveam ceva important de facut, chiar daca nu faceam poate, decat sa gatesc, pentru mine era un adevarat eveniment si trebuia sa ma ridic la nivelul asteptarilor.
Dar...cel mai mult m-a ajutat scrisul. In fiecare seara scriam gandurile mele in jurnalul creat special pentru Ingerul meu diafan. Si... am scris acolo toata durerea mea. Acolo...in acel jurnal eram doar noi doua, eu si ea, frumoasa domnisoara de la care am invatat atatea. La inceput...am scris ca oricare mamica: cu lacrimi, cu tristete, cu furie, cu gandurile pline de intrebari fara raspuns. Dar...pe masura ce mi-am consumat doza de negativ...am inceput sa scriu cu inima si...putin cate putin, am inceput sa creez o poveste frumosa, despre o mamica (adica eu) si fetita ei Ingeras. Si, crede-ti-ma, ma simt atat de bine.
Doar asa am reusit sa ma ridic de la pamant, asa am gasit puterea de a merge mai departe: citind si scriind.
Trimit o >:D< generoasa tuturor si multumesc cu inima si cu sufletul celor care m-au ajutat sa merg mai departe, adica EMMA si acei cativa oameni speciali din viata mea.

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 24 Sep 2010, ora 17:45
de ingerasulGabriela
Am sa reproduc cateva randuri care le scriam in urma cu cateva zile ... le reproduc pentru ceea ce scria Iza in acest noi subiect (foarte inspirat de altfel =D> ) sunt chiar raspunsuri la unele din intrebarile mele.
Acum cam 1 luna imi faceam niste planuri pe hartie pe termen imediat, scurt, mediu si lung ... le-am facut si nu le-am aplicat ... acum insa imi dau seama ca ceea ce am asternut acolo e foarte bine ... teoretic ... doar ca mi-e tare greu sa le pun in practica ... Insa Iza iti multumesc ... imi dau seama ca doar aplicandu-le voi reusi sa ma ridic din prapastia in care am cazut.
Am sa revin intr-o alta postare cu ceea ce cred eu ca ar fi raspunsul la intrebarea din topic.

Pe de alta parte, chiar daca stiu ca va voi plictisi cu cat am scris (puteti sa nici nu cititi aceste randuri), le voi reproduce aici, sunt randuri scrise cam de o saptamana:
Am murit o data cu fetita mea! Sunt mamica de ingeras dorit, iubit, asteptat, voi dragii mei stiti povestea mea ... a plecat la cer cand deja totul parea ca va fi bine. Acum mi-a ramas o durere de nedescris, regrete, remuscari, tristete. Nu imi doresc decat sa ii vorbesc, sa ii scriu ... fiecare zi care trece e doar inca o zi din viata mea, o viata noua, care e greu de inteles de cei care nu au trait drama pierderii unui copil. Nu am vrut sa apelez la un psiholog (desi am fost tentata) dintr-un motiv foarte simplu. In urma cu cativa ani am fost la un psiholog care nu a facut decat sa ma asculte ... asa pot sa stau si sa povestesc cuiva si fara a plati ... insa lunile trec si eu nu fac decat sa ma degradez in fiecare zi ... Dupa terminarea concediului postnatal am revenit la servici ... revenirea la servici mi-a adus o recadere (deoarece nu faceam ceva cu placere si oricum nu mi-am primit salarul nici acum din aprilie in coace) asa ca am renuntat. Am crezut ca fac asta pentru o perioada scurta, insa nu, sunt deja mai mult de 2 luni de cand nu mai lucrez, am depus cateva CV-uri nici nu pot sa zic ca imi caut prea serios. Am ajuns sa imi neglijez total indatoririle in gospodarie, sa nu ies nici macar in curte, desi stam la casa, sa imi neglijez sotul, sa nu vorbesc cu aproape nimeni, imi place doar sa ma duc la cimitir la micuta mea, unde nu ma rog (gandesc "De ce sa ma rog ca nu a pacatuit cu nimic!", desi la modul general ma rog mai mult decat inainte, acasa ma rog pentru ea, dar la cimitir simt ca nu pot), sa ma plimb printre copilasi, cat de mici, sa stau cu ei, sa stau pe forumuri, pe internet in general, chiar am facut cateva bloguri pe care le administrez, insa asa nu mai pot continua, simt ca mi-ar face bine sa cunosc personal alte mamici de ingerasi, dar inca nu am avut norocul decat extrem de putin si in special mamici care nu vorbesc despre ingerasii lor. Sunt zile in care in afara de vreo 7 ore de somn, stau la calculator vreo 10-15. Mi-e frica si de o noua sarcina, nu de alta dar mi-e frica de pierderea unui alt copil. Poate aceasta este si cauza pt care aman cautarea unui loc de munca, pt ca dupa o anumita stabilitate financiara suntem hotarati sa incercam din nou. Chiar daca un alt copil va veni in viata mea primul meu copil imi va lipsi mereu, insa stiu ca imi va face bine. Pe de alta parte simt ca voi fi nedreapta cu acel bebe 2 pentru ca imi doresc tot o fetita in care sa vad cum creste micuta mea si vreau sa ii semene, oarecum in adancul sufletului meu vreau sa cred in reincarnare. Am un sot minunat care ma sprijina, insa uneori simt ca ar fi mai fericit daca nu ar fi cu mine.
Jurnal scriu ... il las ... iar scriu ... iar il las ... cat despre o alta sarcina ... si in aceasta sarcina am fost ghinionista care din putine probabilitati sa fac o tumoare placentara am facut, apoi din si mai putine sa afecteze sarcina am fost "norocoasa" care a nascut prematur din aceasta cauza, iar probabilitatea sa se faca din nou acea tumoare este mica, insa exista ... si poate iar voi fi acea ghinionista. M-am pregatit pentru aceasta sarcina ca la carte, iar sarcina a fost o perioada frumoasa, insa f grea. Pe de alta parte am aceasta teama, fireasca, care apare o data cu pierderea unui copil, de a nu se repeta istoria. Mai am inca 2 temeri ce tin de o viitoare sarcina. Am trombofilie data de mutatii genetice, teoretic sunt sanse ca o parte din copiii mei sa aiba probleme de sanatate, dar si sa am probleme de fertilitate. Acum nu pot sa ma plang am ramas repede insarcinata, dar poate nu mai raman. Pe de alta parte indiferent daca din sarcina s-ar descoperii probleme de sanatate la copil nu as avorta, insa cred ca atunci durerea pierderii unui copil sanatos, a fetitei mele, se va amplifica. De asemenea la prima sarcina nu mi-am dorit ceva anume, insa acum sunt disperata ca viitorul copil sa fie tot fetita si sa ii semene micutei mele, tocmai pt a putea sa imi imaginez cum ar fi aratat.
Multe ma admirati, mi-o spuneti asta de multe ori, dar eu ... eu ma simt slaba si ravasita ... ma simt bine doar vorbind de minunea mea. Multe din mamicile care nu au trait asa ceva si pe care le-am cunoscut fie in timpul sarcinii fie acum dupa moartea micutei mele si imi cunosc povestea ma admira si ma considera puternica, eu insa ma simt slaba si la pamant. Sunt buna doar la teorie ... dar la practica sunt ... slaba.

De unde ar trebui sa pornesc spre a-mi depasi starile negative, dar mai ales cum pot sa o iau de la capat, fara fetita mea scumpa si perfecta?
Asa nu se mai poate, in fiecare seara si in fiecare sfarsit de saptamana, imi zic "De maine", dar "de maine" nu fac nimic, o iau de la capat ... bantuind internetul...
Unde gresesc? Ce ar trebui sa fac?

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 24 Sep 2010, ora 18:57
de gwendolen
Draga Paula...as vrea sa te pot strange in brate...iti simt si inteleg durerea...la fel am fost si eu, m am regasit aproape 100% in ceea ce ai povestit..si chiar ma gandeam ce as putea sa ti raspund..cum am reusit sa nu ma stric de cap de tot...
paote am avut noroc sa o am pe Denisa..nu stiu..adika eu nu stiu cum ar fi fost sa nu am pe cine strange in brate....
pierderea lui David, pe noi ne a apropiat ca familie..ne a facut sa ne iubim mai mult, sa apreciem tot ce avem, sa nu ne mai plangem atata de unele lipsuri...
am avut diverse stari: de agonie, suparare, tristete, nebunie...nebunia a predominat..imi venea sa merg pe strada sa fur un bebe din carucior, invidiam mamicile, dar in acelasi timp stiam ca e dreptul lor la fericire..
dorinta de a face un copil a aparut destul de repede, pentru ca bratele mele tanjeau dupa un copilas, si sufletul imi era coplesit de atata iubire...
nu am cautat sa l inlocuiesc, pentru asta mi am dorit tare mult sa fie o fetita viitorul bebe, tocmai sa nu tot fac asemanari, sa nu creasca in umbra lui...
Si eu am renuntat sa muncesc, stateam singura mai toata ziua,nu mai spuneam nimanui suferinta mea,pentru ca simteam ca n am nevoie de mila lor..poate nu era mila, dar eu asa o percepeam...
in momentul in care am reusit sa accept realitatea, mi am mai revenit cat de cat...
dar sa nu crezi ca acum nu retraiesc momentele si clipele putine alaturi de el, sa nu crezi ca nu plang la fel de mult dupa el, stau cu micuta in brate privesc cerul si vars mereu o lacrima pentru el...
trebuie sa recunosc, ca bebe imi ocupa mult timp, trec zilele atata de repede...
trebuie sa te apropii de sotul tau, cred ca in mare parte el te poate ajuta, sa te iubeasca, sa te alinte, sa te asculte, sa iti dea umarul sa poti plange...
off draga Paula nici nu stiu ce as putea sa ti spun sa te ajute..
nu in ultimul rand as vrea sa subliniez ajutorul ce l am primit de pe forum, de cate ori recadeam veneam la iubitele mele dragi sa ma ridice..si ce bine o faceam..am observat ca se leaga anumite prietenii intre mamicile mai active sau cu tragedii apropiate ca si data..asa am eu acum 2 prietene bune, 2 Cristine, una din cluj una din petrosani, cu care am tinut legatura din prima zi de cand am poposit pe Emma..
am rmaas in acelasi interval de timp gravide toate 3, ne am sustinut si incurajat reciproc..si am ajuns la finele celor 9 luni impreuna si avem toate 3 bebelusii mult visati...
clar EMMA pentru insemana mult de tot, e a doua mea familie, nu pot pleca, sunt qaici, aici voi fi mereu..
va iubesc fetelor pe toate...

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 24 Sep 2010, ora 19:31
de ingerasulGabriela
Simt si eu aceasta familie ... aceste prietene care le-am gasit aici, cristina din Petrosani Cde care tu pomenesti a fost prima mamica de ingeras cu care am vorbit si cea care m-a indrumat sa vin pe EMMA, fara ea nu stiu ce ar fi fost viata mea, mi-a fost alaturi din primele clipe ... pentru ca poate nu gaseam aceasta familie.

Cat despre sot, ma iubeste ma alinta, imi e sprijin si putere, il iubesc si ma iubeste, ne-am apropiat, insa eu nu pot sa nu ma gandesc ca a trait aceasta suferinta, pe care nu o merita, din vina mea. Insa si el sufera si pt mine si pt el si pentru fetita noastra ... si eu nu stiu cum sa ii arat iubirea mea, dar mai ales il neglijez ... prefer sa stau ore in fata calculatorului decat sa stau cu el ... pentru ca aici simt ca e fetita ... vreau sa cred ca citeste randurile mele.

Cred ca ceea ce am citit eu azi este foarte potrivit pentru a raspunde la aceasta intrebare:
Cel mai bun moment pentru un nou inceput este prezentul!
Haideti sa spunem "De azi voi face ... "
De azi am sa incep o noua viata cu fetita mea alaturi, de mana, ea ma va indruma si imi va arata drumul cel bun.

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 25 Sep 2010, ora 21:24
de ingerasulGabriela
Asa cum ampromis am revenit cu o noua postare.
Atunci cand ne planificam un copil ne gandeam ca ii vom cumpara tot felul de animalute si vom face in curte o mini gradina zoologica, dar si o mini sera de flori. O data cu moartea printesei noastre sotul meu si-a gasit refugiul in a implini aceasta dorinta care am avut-o ... asa ca intr-o zi, la scurt timp de la moartea ei, cam o luna, am mers la piata de vechituri sa vedem animalute ... am iesit de acolo fugind cu lacrimi in ochi dupa ce am colindat standurile plangand in continuu ... am abandonat cumparaturile si sotul m-a urmat. Am revenit acum vreo luna cand sotul a pornit hotarat sa cumpere 3 iepurasi ... a fost destul de bine, mai bine ca prima data ... am cumparat 4 iepurasi pe care ii crestem si care au crescut mult de atunci. Pe tot parcursul alegerii iepurasilor, vazand papagali, perusi, gainute japoneze, prepelite, catelusi, rate, gaste etc. au fost multe observatii de genu "Daca era Gabriela ..." insa am inteles ca sotului ii face bine sa umpple curtea ... nu umple un gol ... insa il incarca ... zilele trecute cand se auzeau purceii de la vecinu, chiar am avut o discutie pe aceasta tema ... cat de multe animalute si floricele i-am fi cumparat micutei noastre si cand ar fi fost mai marisoara cat s-a fi bucurat pentru ele. Acum in curtea noastra sunt pisicute, caini, porumbei, gaini, curcani, iepurasi ... in afara de caini si pisici totul a fost adus cu gandul la micuta noastra ...

Legat de florile de ghiveci, de ani de zile sotul imi repeta "pana nu e gata casa nu ne trebuiesc" Acum dupa pierderea ei, mai exact ultimele 2-3 luni, m-am trezit cu sotul acasa, cu diferite flori de plantat si asa casa noastra s-a imbogatit cu vreo 40-50 de ghivece de flori ... toate puse de mana sotului ... doar azi l-am ajutat si eu ... si m-a simtit tare bine.

O floare si un animal nu inlocuieste ... nici un alt copil nu inlocuieste ... insa si o floare si un animal au nevoie de grija ... grija atat de fireasca care o necesita si un copil.

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 26 Sep 2010, ora 19:08
de Iza
Paula, scumpa de tine,
Durerea ta este fara margini si se vede in fiecare fraza pe care o scri, fiecare cuvintel este stropit cu lacrimi amare si imi pare tare rau cand te simt atat de trista. Este foarte greu sa ne ridicam, dar, puterea de a ne ridica, o gasim doar in noi.
Ideea unei mici ferme la tine acasa si a unei minigradini botanice este minunata. Animalutele, dar si ingrijirea florilor te vor ajuta sa iti faci ordine in ganduri.
Imi aduce aminte de mine, cand...in prima luna dupa ce Iarina a plecat...nu mai suportam pe nimeni in jurul meu, nici macar copiii si, ma refugiasem in cultivatul florilor. Era singura activitate care ma linistea, aveam senzatia ca florile nu ma judecau, ma acceptau asa cum sunt, cu defectele mele, cu bune, cu rele, cu lacrimile mele, cu frustrari, etc. Incet, incet, gandurile mele cele mai dureroase, au fost inlocuite de ganduri ceva mai bune, am inceput sa observ ca in jurul meu sunt cei care ma iubesc si care au nevoie de mine. Apoi...a aparut Matilda, puiul lui Tanase, pe care insa nu o ingrijesc asa cum il ingrijeam pe tatal sau, de teama sa nu ma atasez de ea mai mult decat trebuie. Uneori ma simt vinovata fata de ea si...cu toate astea, Matilda vine mereu la mine si imi arata cat de importanta sunt pentru ea si ma iubeste asa cum sunt. Ce-ti este si cu animalutele astea...
Si...cum spuneai, pana la urma trebuie sa oferim dragostea noastra cuiva, chiar si unor necuvantatoare. Eu sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu, in viata noastra va mai aparea un bebe (cand spun asta ma refer la mine, la tine si la voi, toti parintii binecuvantati).
Lasati speranta sa pluteasca peste viata voastra si atunci, dorintele cele mai adanci se vor indeplini.
@};- @};- @};-

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 27 Sep 2010, ora 07:36
de RODICUTZA
buna .Si eu am scris foarte mult in zilele acele in care baietelul meu suferea si in care sufeream si eu nu aveam pe nimeni cui sa ma plang sa spun ce simteam in momentele alea si scriam scriam tot ce simteam ca vreau sa zic pe hartie asezam toate cuvintele mele pe care vreeam sa le tip in gura mare.acum tin la acel caiet ca la ochii din cap acolo sunt trairile mele di n acele momente va pup si va inbratisez si o sa scriu si eu fragmente din ceea ce am scris . In bara anului 2008 ar fi trebuit sa ma duc cu puiutul meu acasa sa-si cunoasca bunicii matusele si verisorii dar mam dus cu bratele goale nu aveam nimic...... am intrat intr-un magazin cu hainute,aveam o vecina care ar fi trebuit sa nasca ,am cumparattot ce eranecesar pt un nou nascut toate hainutele care as fi vrut sa-l imbrac pe copilasul meu drag si iubit .Mam intors acasa am strans hainutele la piept mam dus la vecina mea si i le-am daruit .eram impacata sufleteste .Adoua zi miam visat puiutul imbracat in unu din costumasele pe care i le cumparasem .AM fost fooooarte fericita va pup mamicilor si va imbratisez

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 29 Sep 2010, ora 15:27
de marwana
De cand a deschis Iza acest topic tot stau si ma gandesc ce as putea scrie pentru ca sunt atat de multe care m au ajutat. In primul rand faptul ca stiam de Bianca de la tv si totusi spuneam ca mie nu mi se poate intampla. Apoi a fost o carte care...mi a fost trimisa de DD se numeste ''Cand nimeni nu ma vrea'', (am cautat mult aceasta carte, auzind de ea tot pe la tv) dar mi a fost trimisa in cale cand eram insarcinata cu Tasha. Am citit si am acceptat ceea ce scria acolo.Acum gandindu ma cred ca stiam cumva ca o voi pierde, nu simteam acea bucurie. In ziua in care am pierdut o am fost distrusa, dar alaturi mi a fost scumpul meu Emil, partenerul meu de viata cum il numesc cu drag. Apoi a treia zi s a intamplat sa fie ZPI, atunci i am dat numele si i am trimis la DD primul cadou.
Dar cel mai mult si mai mult m a ajutat acest forum, prima intalnire de suflet, la care am participat chiar cand Tasha implinea 4 saptamani si se intampla sa fie chiar intr o joi. M a ajutat mult ca am devenit voluntar activ si m am implicat cu tot sufletul, asa am simtit ca fac ceva pentru minunea mea.
Nu cred ca este o ''reteta'' care sa te invete cum sa faci sa ti fie mai usor, cum sa faci sa mergi mai departe . Depinde de fiecare din noi.
Dar cel mai mult si mai mult m a ajutat E.M.M.A si Emil (care mi a fost aproape si cand plangeam, si cand am vrut sa ne despartim, si cand am urlat dar si cand am zambit, cand m a incurajat si m a sprijinit in toate actiunile )

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 29 Sep 2010, ora 17:57
de Cami_Vic
As vrea si eu sa scriu aici citeva cuvinte despre ce ( si cine ) m-a ajutat sa merg mai departe.
Cind l-am pierdut noi pe Vic nu exista inca EMMA.
Am gasit insa pe internet alte site-uri in engleza sau franceza unde am putut citi despre pierderea unui copil. Tot internetul mi-a permis atunci sa cunosc alte mamici de ingerasi.
Aceasta comunicare ne face sa intelegem ca nu sintem singure, sa ne simtim intelese, si e normal ca cele care am trait aceasta pierdere aproximativ in aceeasi perioada sa fim oarecum in acelasi "stadiu", sa avem aceleasi sentimente, aceleasi preocupari, aceeasi suferinta.

Eu am nascut in Franta, si in mod normal la majoritatea maternitatilor exista cite un psiholog. Din pacate cea care ar fi trebuit sa imi fie alaturi inca din prima clipa, era plecata la niste cursuri si am reusit sa o vad abia dupa citeva saptamini. N-a fost vina ei, insa poate si datorita acestei absente, nu am reusit sa profit din plin de acest sprijin, si desi am fost la 10-15 sedinte, nu am constientizat efectul lor benefic (o fi fost unul, nu pot contesta… insa am fost cam dezamagita).
Poate asteptam prea mult din partea ei: niste sfaturi, niste incurajari, niste explicatii la ceea ce simteam, sau macar sa fi "canalizat" discutia in anumite directii...
Aveam impresia ca era de fiecare data un monolog, as fi vrut sa fie mai prezenta.
Am initiat impreuna cu o alta mamica o terapie de grup, sub indrumarea aceluiasi psiholog al spitalului (asta dupa mai mult de 6 luni de la pierderea lui Vic). Primele intilniri mi-au facut bine, am putut impartasi din experientele noastre si sa ne comparam oarecum reactiile…

Acasa i-am avut alaturi pe mama si pe sotul meu, am suferit impreuna… ne-am sprijinit unul pe altul cum am putut.
Cu sotul am vorbit mult despre ce simteam fiecare, si de multe ori ne era greu sa intelegem reactiile diferite ale celuilalt. El inchis in sine, fara acea nevoie de a comunica, de a citi, de a vorbi despre Victor. Eu cu ochii in calculator ore in sir, cautind sa inteleg ce s-a intimplat, macinata de o multime de intrebari… Dar mi-a fost mereu alaturi, a avut rabdare, mi-a acordat timpul de care aveam nevoie.
Speranta unei noi sarcini cred ca m-a motivat cel mai mult. Dorinta de a o lua de la capat, de a incerca din nou.

Cind eram insarcinata cu Victor a aparut la noi in curte un pisoi.
Si a ramas, parca l-ar fi trimis cineva stiind ca vom avea nevoie. Cei care aveti pisici stiti cita iubire iti poate oferi un sufletel mic.
Cred ca am canalizat asupra lui tot “surplusul” de dragoste neimplinita… Si Doamne cit bine ne-a facut…
Din pacate l-am pierdut si pe el dupa citeva luni, dar in locul lui am adoptat doi pisoiasi care aveau 4 luni atunci. Ii avem si acum, si ii iubim la fel de mult.
Un animal de companie e o prezenta in casa, o ocupatie, poate umple intr-o oarecare masura acel gol, si poate aduce un strop de bucurie dupa o pierdere.

Pe Bianca am avut ocazia sa o cunosc la putin timp dupa ce a aparut primul ei site dedicat Emmei. M-am regasit in cuvintele ei, am citit si recitit povestea Emmei si am plins de fiecare data. Am fost impresionata de numarul de mesaje, mi-am dat seama atunci cite ar fi de facut pentru a veni in sprijinul parintilor de ingeri...
La scurt timp a luat fiinta EMMA, apoi forumul, si m-am alaturat si eu ca voluntar incercind sa dau o mina de ajutor chiar departe fiind. Si asta mi-a facut mult bine…

E important sa nu te inchizi in tine, sa iti exprimi durerea intr-un fel sau altul, sa plingi, sa scrii, sa vorbesti…
Si sa iti acorzi timp… pentru ca e nevoie de timp… Si cu toate astea timpul nu le sterge pe toate.

M-am fortat oarecum sa vad jumatatea plina a paharului – ca il aveam aproape pe sotul meu, ca desi e greu viata nu se opreste aici, si trebuie sa credem intr-o noua sansa.
Si acea sansa a venit (am ramas insarcinata cu Ilann dupa 9 luni), iar azi imi spun ca nu mai am voie sa fiu trista pentru ca ar fi oarecum nedrept fata de Ilann.
Victor ramine primul nostru copil, si locul lui nu-l poate lua nimeni.
Si oarecum pentru el, din nevoia de a-l simti aproape, ramin aproape de EMMA si azi, vin sa citesc aproape zilnic macar o parte din mesajele voastre.
Ma bucur pentru fiecare "pas inainte" facut de EMMA, ma bucur pentru fiecare veste buna, si sunt trista atunci cind inca un inger pleaca la cer...

Va imbratisez pe toate cu mult drag, si mai ales cu dorinta ca fiecare dintre voi sa gasiti calea de a merge mai departe…

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 1 Feb 2011, ora 13:05
de CORINA SILVIA
Dragele mele in primul rand trebuie sa va imbratisez pe fiecare , timp de cateva minute , pentru ca altfel nu voi putea contiua sa spun ce am de spus ... >:D< >:D<

Apoi am sa va rog sa ascultati pret de cateva minute aceasta melodie ...

http://www.youtube.com/watch?v=NaGLVS5b_ZY

Soarele care se vede in acest videoclip imi aminteste de acea dimineata incare a murit ingerul meu si in care veneam , in masina cu tatal lui ...indreptandu-ne spre rasarit , soarele , se ridica incet , luminandu-ne fetele ravasite de durere si lacrimi ...am simtit caldura si stralucirea lui pana acasa !!

Durerea era cumplita , dar soarele acela orbitor , si acea zi minunata care se intrezarea ca va fi ...Amalgamul acela ....nu am cum sa uit , parca eram mai aproape de RAI , mai aproape de El , mai aproape de ingerul nostru ...

Plangeam , si totusi ceva imi mangaia sufletul , plangeam si totusi Cineva ma tinea in brate , plangeam si totusi Cineva imi soptea :" Totul o sa fie bine ...!" , plangeam si totusi nu ma simteam atat de disperata si pierduta ...

Asta ar fi trebuit sa-mi amintesc si dupa aceea , cand am ajuns acasa , dar durerea m-a coplesit , disperarea , furia , neputinta , tot ce era rau in lumea asta se adunase in sufletul meu , toate lacrimile , parca le luasem eu ..Sufletul meu era durere ....intunecat si greu ...

Au trecut ore...lungi ...Apoi zile ...lungi ....Apoi saptamani ...lungi ...Ma rugam sa adorm ..si sa ma trezesc peste cativa ani ...poate nu va mai durea atat de cumplit ...Ma trezeam in fiecare noapte la ora cand murise si apoi nu mai puteam adormi pana in zori ...

Fizic trebuia sa ma refac , a doua operatie de cezariana ...si acea burtica care imi ramasese mare , urata , greoaie , imi asumasem acest dezanataj fizic , sa fiu mai grasuta cu burta , dar stiam ca nu mai conteaza cand am sa-mi simt .....CE? PE CINE ? sa simt ...bratele mele erau goale ....De fiecare data ...sanii ma dureau cumplit pentru ca aveam lapte deajuns ..iar acum luam ..ce...pastile de oprit lactatia ...Ma simteam pierduta si pe jumatate femeie , pentru ca alesesem sa-mi fac si ligaturare de trompe , deci o alta minune nu mai avea sa apara in veci ...Poate ca gandul , nebun de a mai avea un copil , m-ar fi impins sa mai incerc , desi sigur acele noua luni ar fi fost cumplit de lungi cu frica ...

Ma priveam cu durer in oglinda de la baie , si ma intrebam de fiecare data de ce nu am murti eu pe masa de operatie , cand mi se facuse atat de rau ...cand anestezista se lupta sa-mi ridice tensiunea si eu ma luptam sa raman in viata , pentru a-mi vedea puiul , pentru a-mi creste toti copii...

De ce nu am murit eu ? Puiul meu ar fi trait , fara mine desigur , dar poate ar fi gasit sigur iubire ...Apoi m-am gandit ca sunt egoista , as fi vrut sa mor numai ca sa nu mai simt atata durere ...atata agonie ...Ma intrebam de fiecare data cum sa fac sa scap de durerea asta care-mi sfarteca in fiecare clipa bucatica cu bucatica sufletul ...

Eram egoista ..stiam ca acolo unde s-a dus puiul meu era mai bine ..fara suferinta ..si doream si eu sa fiu ..asa fara suferinta ...

Ma intrebam in fiecare zi cum traiesc ceilalti parinti , fara copii lor , cum pot sa se ridie din pat , cum pot respira , cum pot manca ...cum pot trai ....ce viata au ...?

Citeam fiecare poveste , plina de durere pe forum , si gaseam aceeasi durere cumplita ca a mea ....Nu imi placea asta ...nu exista chiar nimic...?nu puteam decat sa agonizam pana la sfarsitul zilelor noastre ?

Atunci ..m-am rugat ..asa cum ma rugam de fiecare data , cand eram disperata ..m-am rugat Creatorului nostru , si m-am rugat ingerului meu ...
Visul pe care l-am avut atunci in noaptea cand m-am rugat ...cand i-am cerut ajutorul ...m-a determinat sa caut raspunsuri in lumea noastra de aici ...Si am inceput sa citesc ...mult orice carte care imi "spunea " ceva prin titlul ei ...o cumparam ....si o "devoram " cu setea sufletului in cateva zile .

Am aflat din ele , ca nu sunt nebuna , in primul rand , ca de-a lungul timpului ideile mele , tot ce simteam , si traisem pana atunci , erau ceva firesc ...nu ciudate , faptul ca puteam sa vad , sau sa captezi cateva mesaje de "dincolo " asta insemna ca nu eram nebuna ....
ca mi-am visat fiul in diferite situatii , spunandu-mi cate ceva ...nu era urmare a nebuniei mele materne ...CE simteam dupa ce ma trezeam din aceste vise , m-a determinat sa mai caut sa mai citesc iar , altceva si altceva ...Oricum toate aceste carti vorbesc ....In primul rand de IUBIRE ...Acea imensa , neconditionata iubire ....Apoi vorbesc de ACCEPTARE ....Apoi vorbesc de trairea PREZENTLUI ...Apoi de puterea imensa a gandului ...de linistea aceea nepamanteana ce-ti invaluie si-ti patrunde in spirit ...
Am invatat , cat de aproape pot fi de fiul meu , si cat de mutl depinde de mine lucurl asta ..de a fii aproape de el ...

Am invatat sa-l iubesc , doar atat ....CE faci cand iubesti neconditionat ?
Am rupt bariera durerii , a lacrimilor , a furiei , a neputintei , a oricarui sentiment ce-mi ingreuna sufletul ....

El mi-a permis sa-l jelesc cat am vrut...L-am plans pana la epuizare ...Apoi m-am intrebat daca imi place asa ... m-am intrebat ce vreau ...vreau sa ma doar in continuare atat de cumplit sau vreau sa invat sa traiesc ...fara durere , doar cu puiul meu alaturi de mine ..Doamne , chiar se poate ?!!
M-am intrebat zile intregi asta ...
Si , da , se poate ....Mi s-a raspuns ...cu anumite conditii bineanteles ....
Sa nu credeti ca daca nu mai plangeti , sau nu mai ii permiteti durerii sa va inunde sufletul , nu va mai iubiti copii , sau ii uitati !!
Dimpotriva , in locul celor sentimente cumplit de greu de suportat , iubirea voastra le va lua locul ..
O sa-mi spuneti :" Da , iubirea , dar eu vreau sa fie fizic langa mine ...imi lipseste cumplit .."
Aici intervine , ACCEPTAREA ...Cand am realizat cu adevarat , ca el ..puiul meu nu va mai fi NICIODATA , in aceasta viata , langa mine fizic ....Atunci am si ACCEPTAT lucrul asta , va pot spune ca asta am realizat-o dupa un an de zile de la disparitia lui ...

Am ACCEPTAT , ca puiul meu nu se va mai intoarce aici asa cum il stiam , cum l-am vazut , frumos , scump , tare dragalas !!
Insa am primit un "DAR " in schimb acela , de a-l putea simti ...Sa-i simti prezenta ...e nemaipomenit , nu mai dai acea stare pe nimic in schimb , nu mai vrei sa mai simti nimic din ce ai simtit inainte ....Oamenii de langa tine vor spune gata l-a uitat , e aceeasi , merge mai departe ..Dar tu stii secretul ...nu l-ai uitat ...e langa tine ...lipit de sufletul tau ...cu cel mai tare si puternic "lipici " IUBIREA !!

Asa am mers mai departe asa am Raspuns la intrebarea pe care Iza , a pus-o , in numele nostru al tuturor parintilor de ingeri !!

Intr-un anumit interval de timp am putut sa-mi revin ....
Timpul fiecareia dintre noi e diferit ...Eu nu am avut chiar atat de mult ajutor ...E bun un ajutor de specialitate , care sa te invete toate aceste lucruri de la inceput , dar esential e ceva ..Sa vrei , ca durerea ta sa inceteze ..sa vrei sa treci mai departe , sa vrei sa inveti sa mergi pana la sfarsitul zilelor tale , simtindu-ti ingerul , vorbind cu el ..

Daca tu vrei lucurl asta , cu adevarat , atunci pasii iti vor fi indrumati spre asta ..
Nu spun ca e usor ..nu e usor !!
Dar dupa ce-ti vei simti , chiar si pentru pret de cateva secunde puiul ..nu vei mai dori sa te intorci la acele sentimente grele , care te despart de el ...

Scriu aici doar celor care sunt pregatite pentru asa ceva ...Sunt mame care-si plang puii , pana mor si ele , ani intregi , zeci de ani ....Si sufera cumplit si le macina toata viata durerea asta ...
Dar cand mor vor regreta ..cand vor vedea cat de aproape au fost de cei plecati dincolo , si ce simplu era sa poti "vorbi " si sa-i poti "simti "...Barierele sunt la noi , de noi depinde daca vrem sa le ridicam sau nu !!

Ce alegem ?
Ce vrem sa simtim , CUM FACI SA MERGI MAI DEPARTE ?

Depinde numai de tine , scumpa mamica de ingeras , scump tatic de ingeras !!


Va imbratisez cu iubire , si cu lumina care-mi incalzeste sufletul de " dincolo " in fiecare clipa !! >:D< :x

A new day has come ...daca vreti sa o lasati sa vina !! :* O:-) [-o< @};- @};- @};-

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 1 Feb 2011, ora 21:14
de Iza
Corina, >:D< >:D< >:D< , esti minunata!
Intotdeauna am vazut in tine acel luptator adevarat. Ti-am citit si iti citesc cu sufletul la gura mesajele si in fiecare din ele am reusit sa deslusesc cele spuse de tine: durerea, acceptarea, iubirea.

Imi aduc aminte cat de debusolata eram imediat dupa ce Iarina a plecat. Am avut langa mine familia si o foarte buna prietena. Verisoara mea m-a impins la psiholog iar prietena mea m-a impins la ZPI. Off...ce norocoasa am fost...dar cat am muncit pe langa...
La fel ca si tine am invatat sa accept. Cred ca acesta a fost pasul cel mai greu...acceptarea. Dupa care...am inceput sa invat un alt fel de viata. O viata in care Iarina este cu mine dar nu langa mine si asa s-a nascut o mare iubire. Si...aceasta mare iubire imi da aripi, ma face sa zbor, imi da putere, ma ajuta sa gasesc sensul de a mai trai pe aceasta lume, sa gasesc solutii la probleme. Mi-e un dor nebun de ea, un dor care uneori ma sfasie, dar exact atunci cand ma simt mai rau, imi sopteste la ureche cateva cuvinte doar de ea stiute si apoi...pace...o pace totala...

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 1 Feb 2011, ora 22:27
de Loredana M
Cum faci sa mergi mai departe???
O intrebare buna...raspunsul trebuie sa-l gaseasca fiecare in interiorul lui...
Dar cred ca trebuie sa fim realisti,sa nu fim egoisti asta este raspunsul cred....
A NU FI EGOIST...cand spun acest lucru ma refer ca atunci cand ne pierdem copii tindem sa devenim egoisti..este normal nu vreau sa fiu inteleasa gresit...
Dar uitam ca in jurul nostru sunt persoane care ne iubesc si daca noi facem ceva gresit(ma refer la gandurile sinucigase) ei cum se vor simti atunci?? :-?
Am sa va povestesc ceva...ceva ce pe mine ma ajutat...
Candva mai demult treceam printr-o perioada mai grea si aveam impresia ca viata nu are nici un sens..nu imi gaseam calea nimic, nu ma multumea....
Iar intr-o seara mergand cu fratele meu ma plangeam de viata in sine....iar el mi-a spus ceva care ma ajutat fff mult cand l-am pierdut pe David...
Mi-a zis'' oare crezi ca esti singura care nu esti multumita de viata?nici eu nu sunt..am si eu momente din acestea...dar ma gandesc ca nu pot fi egoist si sa ma gandesc numai la mine...faptele noastre ii afecteaza si pe cei din jurul nostru.Ia gandestete ca daca tu sau eu am face o prostie cat ar suferi mama noastra..pt ca ne iubeste si mai sunt si alte persoane dar gandestete numai la ea...eu unul la ea ma gandesc cand am ganduri negre...ca nu vreau sa o fac sa sufere ...pt ca ne iubeste ''
Ei bine...atunci cand l-am pierdut pe David...de fapt in seara cand dr mi-a spus ca bebe al meu nu este bine...plangeam si vedeam pe fereastra Tampa(muntele din Bv)...si mi-a rasarit un gand...''merg acolo si imi dau drumul...dar plec cu copilul meu''...dar am primit un telefon si era mama mea...iar atunci mi-am adus aminte de vorbele fratelui meu...
Si m-am gandit cum pot sa fiu egoista ca daca fac aceasta fapta...ceea ce simt eu in acel moment il va simti MAMA mea...plus alte persoane dragi...deci nu pot fi EGOISTA....

Acum fiecare trebuie sa gaseasca raspunsul....raspunsul meu ..a fost sa nu fiu egoista si sa fac incontinuare fapte bune si sa schimb multe lucruri...Iar pt gandirea aceasta deschisa trebuie sa ii multumesc lui Bianca si acestui forum....

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 9 Aug 2011, ora 23:14
de Bianca_C
Aduc acest subiect in top....
Asteptam pareri, opinii chiar si realele lucruri care v-au ajutat sa mergeti mai departe, poate astfel reusim sa ajutam si alti parinti care, din pacate, au devenit de curand parinti de ingeri.
Echipa E.M.M.A va trimite calde >:D<

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 26 Mar 2013, ora 17:57
de alina ratiu
Ce m-a ajutat pe mine enorm de mult a fost in primul rand acceptarea deciziei Lui Dumnezeu inca de cum am primit vestea,apoi Scriptura care v-o recomand din tot sufletul sa o cititi zilnic cea mai buna carte in vindecarea sufletului mai ales in aceste situatii, citisem si carte scrisa de psiholog pe ceasta tema insa nu prea m-a ajutat parca ma afunda din nou intr-un tunel lung de durere ,rugaciunea si increderea in Dumnezeu in tot ce are sa se intample pe viitor,sotul meu care a fost alaturi de mine,fiul meu care avea nevoie de partenera lui de joaca,activitatile banale ale casei curatenia de exemplu,gatitul ma trageau parca tot mai mult inainte si vedeam cum defapt cursul vietii ma tragea inainte,plimbarile in aer liber,drumul pe care il parcurg zi de zi pe jos cu fiul meu la gradinita,am povestit mult despre povestea mea oamenilor si carora nu meritau da povesteam intr-una sunt o persoana foarte sociabila toti stiu acum despre mine de la magazinul alimentar,la farmacie,la coafor,toata lumea din jur vecini imi cunosc povestea,dupa 2 saptamani toti au aflat si mi-a facut bine acest lucru si foarte puternica.Multumesc Lui Dumnezeu ca mi-a vindecat foarte repede sufletul zdrobit si orice bucata de amintire pe care o am cu fiica mea si zilele acelea grele pe care le-am avut Dumnezeu le-a transformat intr-o binecuvantare cereasca imi inalt ochii catre Dumnezeu si il laud pe El, chiar si locul mormantului,nu plang numai sunt indurerata si cum as fi stiind ca fetita mea Karin se bucura de prezenta Creatorului ei,ca Fiul lui Dumnezeu o tine in bratele Lui,ca e imbracata in haine pline de stalucire a cerului,fata de rochitele pe care le-am pregatit eu,ca e super fericita acolo si stiu ca cine ajunge acolo numai vrea sa vina nicidecum inapoi si sunt foarte linistita sa stiu ca Dumnezeu Insus o rasfata in locul meu,ca tot El imi da sansa sa imi petrec o vesnicie alaturi de fiica mea si nu doar cativa ani,cu asa imagini puse de Dumnezeu in mintea si inima mea nu ai cum sa nu fii vindecat pe deplin,multumesc Doamne ca cerul tau e o realitate si ca Scriptura ta imi da viata.fiti binecuvantate!!!

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 8 Sep 2018, ora 05:59
de sukuy
De cand a deschis Iza acest topic tot stau si ma gandesc ce as putea scrie pentru ca sunt atat de multe care m au ajutat. In primul rand faptul ca stiam de Bianca de la tv si totusi spuneam ca mie nu mi se poate intampla.


gclub

gclub

Re: Cum faci sa mergi mai departe?

MesajScris: 26 Feb 2020, ora 09:35
de aofnoy5523