Dragele mele poate ca nu sunt eu cea mai in masura sa scriu aceste cuvinte si totusi o fac pentru ca ....ceva ma macina si nu de acum, de multa vreme. Pana pe la 16 ani mergeam des la biserica dar nu vorbeam cu DD, mai tarziu am incetat sa mai merg, acolo nu mi mai gaseam linistea asa ca am inceput sa vb cu DD ca si cand era prietenul meu, ii povesteam multe si ii mai si ceream cate ceva asa cu cuvintele mele simple, nu cu rugaciuni pt ca nu stiu decat tatal nostru.
V ati intrebat vreodata de ce atunci cand dam de greu il cautam pe DD, ii facem promisiuni, cautam biserici si preoti? Ne amintim de DD, ne amintim cat este de puternic si cate poate el face si cand nu face ce vrem noi ce ne mai suparam.
Sper sa nu fi suparat pe nimeni dar trebuia sa scriu asta, trebuia sa ma descarc un picut.