"Căci, cel dispărut, dacă este venerat, este mai prezent
și mai puternic decât cel viu" Antoine de Saint-Exupery
"Poate că fiecare am venit cu o altă ambarcaţiune, dar acum suntem cu toţii
în aceeaşi barcă!" Martin Luther King Jr.
"Dacă vei rosti numele copilului meu, poate că voi plânge. Dacă nu îl vei
pomeni, mi se va frânge sufletul."
"Nicio talpă nu este atât de mică, încât să nu lase nici o urmă,
pe lumea asta!"
"Dă-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
Curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putinţă
Şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele!"
"Să nu lăsaţi niciodată ca durerea să devină
mai mare decât Iubirea"
Robert Binder
"A-ţi aminti este dureros
A uita este imposibil!"
"Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii".
"Absenţa sa este precum cerul,
prezentă pretutindeni."
"De câte ori ne amintim de cei plecaţi de lângă noi,
e ca şi cum ne-am
reîntâlni cu ei..."
"Dacă lacrimile ar putea înălţa o scară
şi amintirile o cărare, aş urca în
Rai şi te-aş aduce din nou acasă."
"Poate că stelele sunt de fapt nişte ferestre prin care cei dragi, ajunşi
acolo Sus, ne trimit lumină, ca să ştim că sunt fericiţi!"
"În cartea vieţii, un înger a scris despre naşterea copilului meu. Apoi,
închizând cartea, a murmurat: "Prea frumos pentru acest pământ!".
"Nu te-am ţinut în braţe, dar te simt
Nu ai vorbit, dar te aud
Nu te-am cunoscut, dar te iubesc."
Dragi tatici , de foarte multa vreme mi-am propus sa scriu si aici un mesaj de intampinare dedicat voua insa asteptam un moment de inspiratie, pentru a putea gasi cuvintele potrivite ... Nu le-am gasit ...sau mai bine zis, nu am fost indeajuns de multumita de cele care mi-au rasarit in minte dar am avut totusi un moment de inspiratie , cand l-am rugat pe Trevor Van Huisen , pe care l-am cunoscut la Conferinta Fundatiei MISS din Phoenix-Arizona , sa scrie un mesaj pentru voi, dragi tatici ....asa, ca de la un tata de inger la alt tata de inger ....
Vorbind cu el, ascultandu-l si citindu-i blog-ul pe care l-a creat in memoria baietelului sau, Diego , devenit ingeras la o zi dupa ce s-a nascut prematur in urma unui accident rutier , am fost atat de impresionata de felul in care isi poarta si isi exprima durerea si dorul, in "calitate" de barbat&tata, incat m-am gandit ca sunt mult mai potrivite cuvintele lui, decat ale mele...oricat de atent le-as fi ales
La prima vedere, textul pare lung, dar va garantez ca merita sa fie citit
In speranta ca randurile sale va vor ajuta...cumva, am sa redau aici mesajul lui Trevor ( tradus de Marwana ), nu inainte de a va trimite o imbratisare calda si plina de compasiune, de a va spune ca sunteti oricand bineveniti si ca puteti fi siguri, ca nimeni de aici, nu va interpreta impartasirile voastre, drept slabiciune
Sa va dea Dumnezeu, Puterea de a accepta ceea ce nu puteti schimba, Curajul de a schimba ceea ce va stã în putintã si Intelepciunea de a face diferenta între ele!
Doamne ajuta!
************************************************************************************************************ Numele meu este Trevor si sunt tatal a patru baieti frumosi: unul care va merge la facultate, gemenii in varsta de unsprezece luni si dragul meu fiu Diego, care acum este in grija lui Dumnezeu. Ca tata a patru baieti sunt tras in mai multe directii de fiecare data. De exemplu : cel mare imi cere sfaturi, gemenii solicita sa se joace la nesfarsit iar scumpul meu Diego adesea primeste cea mai mare atentie, cel putin in mintea mea. De ce ? Pentru ca imi amintesc permanent ca nu il voi mai vedea cand ajung seara acasa. Absenta lui intra in mintea mea in cele mai nepotrivite momente cum ar fi: la semafor, cand ma intalnesc cu prietenii sau atunci cand prezint o casa unui client si lista poate continua la nesfarsit. Desigur ca aceste amintiri sunt acompaniate de o multitudine de emotii, care pot sau nu sa ma sufoce. Daca da, atunci trebuie sa iau o decizie descurajanta, daca sau nu, am nevoie pentru a explica ce simt sau doar sa incerc sa acopar. Daca impartasesc, deseori se transforma in incomoditate si alte persoane nu realizeaza ca tacerea este in regula, ei simt nevoia sa spuna ceva, o fraza care se aude ca unghiile pe o tabla ''Cel putin el este intr un loc mai bun acum''.
Bineinteles ca-mi vine sa tip la ei ''Nu exista loc mai bun pentru un copil decat in bratele parintilor !'', insa zambesc si imi amintesc ca ei nu au trait experienta tragica a pierderii ca mine si pentru asta sunt recunoscator. Pentru putin timp nu conteaza incotro se indreapta discutia dar simt o durere in inima ca un pumnal.
Fara a-i permite, durerea m-a schimbat in interior. De cand Diego a plecat vad lumea foarte diferit, am descoperit ca nu mai sunt atat de exagerat, petrec mai mult timp cu familia, apreciez mai mult viata, de asemenea am observat ca atunci cand vorbesc cu cei pe care ii iubesc o fac cu compasiune. Am incercat sa observ lucrurile marunte cum ar fi norii pe cer sau pasarile care zboara. Desi, in cele din urma aceste daruri, nu opresc intrebarile coplesitoare : de ce a trebuit sa mi se intample mie? sotiei mele? scumpului meu copil? De ce s-a intamplat la toti acesti oameni aparent buni, care participa, de asemenea, la reuniuni de terapie pentru durere? In ochii Creatorului am facut noi ceva rau? Am creat noi in vreun fel acest destin care se incrunta la noi? DE CE? DE CE? DE CE? Pot fi intrebari care nu se termina niciodata.
Odata cu estomparea intrebarii ''de ce mie'' alte intrebari se dezvolta si anume ''acum ce va mai fi?''. Dat fiind ca am pierdut un copil acum ce va fi? Cum ar trebui sa ma port? Ce le spun celor care pun intrebari incomode? Este responsabilitatea mea principala sa-mi sprijin sotia in durerea ei? Inteleg ca trebuie sa sufar dar pot pune un interval de timp pe suferinta, stii cand am sa trec peste aceasta? Cu toate acestea trecandu-mi prin cap, emotii haotice cer sa fie eliberate. La urma urmei inima mi-a fost smulsa din corp cu forta unui percutor. La inceput am fost convins ca nu voi putea merge mai departe, ca viata s-a sfarsit. Soarele va rasari ziua urmatoare dar sufletul meu nu. Cei care imi zambesc sunt teribil de linistiti.Tot ce mi doream cu adevarat era sa mor.
Am fost invins de o stare de supunere atat de mare incat am permis unei puteri mai mari decat mine sa ma conduca, nu mai puteam sa merg, sa vorbesc sau sa gandesc fara sprijin. Zilele veneau si plecau fara a avea vreun sens. Si aveam nevoie de ajutor repede. Dar eu sunt barbat, stii, un barbat puternic, unul caruia ii plac uneltele puternice si munca la camp. Unul care a crescut la ferma lucrand campul si facand baloti de fan. "Barbatii nu plang!", asa mi s-a spus. Imi amintesc ca varul meu mai mare imi spunea : ''daca vrei ceva pentru care sa plangi , iti voi da eu ceva pentru care sa plangi''!?!?! .
In ciuda faptului ca sunt barbat, am fost fortat sa ma confrunt si am realizat ca sub aceasta piele sunt doar uman. La urma urmei imi pierdusem fiul pe care il iubesc foarte mult si am fost jefuit de singurul lucru pe care un parinte il vrea pentru copilul sau: sa il protejeze cu orice pret, prin urmare inima mi-a fost furata si mintea s-a facut mii de bucatele. NU VREAU SA SIMT IN ACEST FEL! Apoi, din nou, nu vreau sa simt nimic, mare parte a timpului...
Ca orice tata eram de nestapanit in asteptarea cresterii lui: primul zambet, primii pasi, jucand fotbal, incepand gradinita, cosurile, prima prietena si lista poate continua la nesfarsit. In definitiv este progresia in viata, nu ? O amintire constanta de fiecare data cand vad un copil care are varsta pe care ar fi avut-o Diego.
La putin timp dupa ce am venit acasa de la spital, impreuna cu sotia am inceput sa mergem la reuniunile de terapie pentru durere. Din cauza plansului, dupa fiecare intalnire trebuia sa beau multa apa pentru a ma rehidrata. La primele intalniri ne-am simtit ca atunci cand mergi la stomatolog sa-ti scoti un dinte. In special cand a fost timpul sa vorbesc, ma chinuiam sa rostesc cuvintele, doar plangeam. A inceput sa fie mai usor o data cu trecerea timpului, cu cat participam mai mult cu atat devenea mai usor sa ne spunem povestea.
Cu toate acestea durerea era eliberata minut cu minut si intalnirile erau doar lunare, era necesar mult mai mult suport, dar unde?: pe internet desigur. Ulterior am scris un website de amintire, dupa ce am citit atat de multe website-uri ale altor parinti. Asta mi-a permis sa stau in fata calculatorului cu orele, retraind putinele douazeci si patru de ore pe care le-am avut impreuna. Pana azi, ramane cea mai buna forma de terapie pe care am experimentat-o ca urmare a pierderii mele.
Forumurile de pe siturile dedicate suferintei pierderii au fost de asemenea o linie de viata. Am putut citi alte povesti dureroase pana ce ochii ma dureau ingrozitor ca sa mai pot continua. Citind alte povesti m-au facut sa ard de durere, desi era o durere care ma facea sa ma simt bine. In acel moment era exact ceea ce aveam nevoie. Durerea a devenit stapana mea cu norma intreaga si cu ore suplimentare, nu vroiam, sa scriu raspunsuri la alte povesti a devenit principala mea preocupare. Uitandu-ma in urma, realizez ca eram doar parinti care isi ofereau suport unul altuia in cea mai grea durere din viata lor. Henri Ellis, un faimos psiholog a spus : ''Arta de a trai se afla intr un amestec fin intre a da drumul si a tine''.
In durerea mea am gasit propriul drum, aici nu exista o pastila magica care poate determina cronologia durerii nevindecate. Pentru unii poate dura ani si pentru altii o viata intreaga. Stiu ca ii voi duce dorul fiului meu, am invatat o forma de acceptare care nu am stiut ca este posibila. Altii care au mers mai departe imi spun adesea: ''daca nu te confrunti cu durerea, te va astepta pana cand vei fi pregatit''.
Aceste cuvinte se scufunda repede, eu stiu un lucru: nu vreau sa simt in acest fel la nesfarsit, prin urmare mi-am permis sa plang. Lucrurile pentru care am trait inainte si-au pierdut sensul. Oamenii pe care ii credeam cei mai apropiati prieteni au devenit foarte distanti. Eu si sotia nu ne mai intelegem ca inainte. Nenumarati altii care au umblat pe calea durerii, spun de durere si de experiente similare care ard în sufletul lor. Am învatat de asemenea, ca oameni care nu plang sufera mult mai mult decat cei ce o fac.
Pentru mine acceptarea este raspunsul la problemele mele. La inceput nu a venit usor, de fapt, in ciuda durerii si sperantei, nu vine usor. Zi de zi sunt de acord cu absenta lui Diego. Lumea inca se transforma dupa decesul lui Diego desi m-am gandit ca nu vreau asta. Oricat de furios as fi nimic nu il mai aduce inapoi pe Diego. Pentru mine acestea fiind spuse incerc sa traiesc mai mult in prezent, putin in trecut si in viitor. Odata mi s-a spus ''Ieri este istorie, maine este un mister si azi este prezentul''. Zilnic evaluez prezentul si ma gandesc la ultimile douazeci si patru de ore inainte de a dormi.
Virginia Satir, de asemenea o psiholoaga faimoasa, a spus : ''Viata nu este ceea ce se presupune a fi. Este asa cum este. Felul in care ii faci fata este ceea ce face diferenta''.
In locul furiei si resentimentelor mi-am indreptat atentia in a-i ajuta pe altii. Nu este un mod de a face durerea sa plece, totusi este o eliberare mostenita de dragul lui Diego. Memoria lui Diego va ramane vie si curata. Stiu ca intr-o zi il voi vedea din nou insa pana atunci il voi vedea prin zambetele celor pe care ii ajut.
Daca nu va permiteti dumneavoastra sa plangeti asa cum simtiti si aveti nevoie, eu ca parinte in aceeasi situatie ca a dumneavoastra va spun: ''Permisiune Garantata!''
Trevor, Tatal iubitor a patru, trei cu mine si unul in inima mea.
Buna, dragi tatici! Da...............ce bine ca Bianca a asezat aici cuvintele acestui domn, .....chiar sunt bine de citit si intr+adevar exprima foarte bine ce simte un tatic iubitor cu suflet frumos. Multumim, Bianca draga, multumim domnule, Sfanta Maicuta sa va ocroteasca pentru ca va rupeti din timpul pretios ca sa deschideti porti spre sperante in atatea vieti de tatici si nu numai. Asa este, dragi tatici, nu conteaza ca esti alb sau negru, barbat sau femeie, bogat sau sarac, dorul doare si suferinta este suferinta in orice suflet.
UN SURAS DESCHIDE INIMI!
Zambiti, dragi tatici, spre Cer, spre puii vostrii, ...si traiti frumos daruind clipe de bucurie celor din jur. Astfel va veti apropia sufletele frumoase de ingerasii vostrii. Numai bine, SARBATORI FERICITE!!!
Citeam aceste cuvinte de la Trevor si realizam ca ma regasesc parca in fiecare cuvintel in fiecare traire. Da dragi tatici, in ciuda aspectului exterior, de barbati puternici, in interior, asa cum spune Trevor, sunteti umani, aveti sentimente, simtiti si voi golul lasat de puiutii vostri dragi.
Multumim Trevor , zbot lin ingeras Diego
Alaturi de voi, Nicoleta Nedelea Lazar (Marwana ;-)!), mama micutei Kali si a ingerasei Tasha
O sa il rog si pe sotul meu sa citeasca acest mesaj. Il simt tot mai abatut... nu stiu cum l-as putea ajuta... s-a fortat atat de mult sa nu se exteriorizeze, a fugit de sentimente dar am senzatia ca l-au ajuns din urma si ii este tare greu... s-a inchis in el si il simt framantat, trist, fara pofta de viata... si-a pus toata nadejdea intr-o noua sarcina ce nu a vrut sa mai apara deocamdata; mi se pare ca am cazut amandoi intr-o mare capcana. Stim ca Bianca e unica in inima noastra dar ne-am iluzionat ca un bebe o sa ne dea forta sa mergem mai departe. Si ce ne facem daca nu se va mai intampla minunea? Inca o data imi gasesc aici un sprijin . Va multumesc
Saru mana , fetelor!!! Multumim ca va ganditi la noi taticii!!! Astazi este o zi de 9...o zi in care am plans si m-am rugat ptr linistea mea si a lui Stelian!!!Mony a facut de ieri saratele si adus la scoala de sufletul ingerasului nostru.Eu am dat cate un pahar de cola colegilor!! Scumpul nostru fiu....sa-ti fie sufletul linistit...stiu ca te chinuim cand tot te plangem...dar durerea este tare usturatoare!!!Te iubesc baiatul tatei!!!
Buna, tatici de ingerasi! Sfanta Maicuta sa va ocroteasca familiile. Aveti grija de voi si de cei dragi voua. Pentru dragalasii ingerasi, lumina si liniste. Pentru doamnele voastre, sanatate si milioane de
Tatici se apropie sarbatorile, partenerele voastre vor fi triste, vor plange, cititi acest articol http://www.organizatiaemma.ro/node/726, si impreuna sa va puteti alina dorul de ingerasi.
Alaturi de voi, Nicoleta Nedelea Lazar (Marwana ;-)!), mama micutei Kali si a ingerasei Tasha
Nu sunt un tatic de ungeras,ci sunt o mama a doi ingerasi, Doresc sa cer un sfat. Sotul meu evita sa vorbim despre ce s-a intamplat. Dupa ce ne-a murit fetita, plangeam la orice pas, il inteleg ca orice facea sau zicea, daca ma uitam la televizor, ma rog orice lucru imi provoca plansul. Cand eream insarcinata cu Lorena Gabriela imi placeau in mod deosebit gogosile cu ciocolata, dupa ce fetita noastra ne-a parasit, desi a trecut ceva timp de atunci, eu nu pot sa mai mananc ceea ce atunci imi placea, ceea ce s-a intamplat la cateva saptamani dupa ce am iesit din spital am fost in oras sa cumpar hainute pentru o fetita de cateva saptamani, m-am abtinut cat am putut sa nu plang, punctul culminant a fost momentul in care sotul meu a vrut sa-mi ea gogosi iar eu i-am zis ca nu vreau( el crezand ca-mi plac in continuare, dar ma gandesc ca nu prea avem bani) mi-a cumparat, moment in care am inceput sa plang in hohote iar el tot ce mi-a spus a fost ca "nu te mai iau niciodata in oras cu mine"m-a durut dar l-am si inteles. Subiectul a fost inchis, eu dupa cca 6 luni am apelat la psiholog pentyru ca am vazut ca nu mai faceam fata situatiei, i-am spus, el mi-a zis ca sunt slaba ca trebuie sa trec peste. Dupa aproape un an ne aflam la finii nostri si am inceput sa ne reprosam si sa dam vina unul pe celalalt, ca la un momentdat sa-mi reproseze ca nu l-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine la psiholog. Oricum si acest subiect a ramas asa, au urmat si alte zile si nopti in care plangeam pe ascuns. Acum la 1 an de cand ne-a parasit si Bogdan Gabriel (26 sapt) nu mai vb de loc despre ce s- a intamplat sau daca vrea sa mai incercam, de cate ori incerc sa deschid subiectul el il schimba. Nu stiu ce sa fac stiu ca sufera si el dar nu se exteriorizeaza, nu vorbeste, sunt sigura ca si lui ii este la fel de frica ca si mie sa nu ni se intample acelas lucru.
Va rog din suflet, daca puteti sa-mi dati un sfat. Va multumesc si ma rog sa va dea Dumnezeu puterea de a merge mai departe prin viata cinstindu-i pe micutii ingerasi
la noi sunt 9 luni de cand Mario a plecat la DD ,si sotul meu nici acum nu prea vb ,mai bine spus mai deloc,m-a durut atunci ,m-a durut pe parcurs iar acum am inteles ca asa este el si nu vreau sa-l oblig ,este un om rece ,nu se exteriorizeaza,nu vb prea mult si asta ma inebunea dar il cred,il inteleg si incerc sa nu -i mai vb de ingerasul nostru..... ................ ..............................
e dureros ca persoana de langa tine nu te asculta si nu impartaseste aceleasi sentimente dar m-am obisnuit.....
nu insista va vb el atunci cand va simtii nevoia.......
E foarte greu sa deschizi un subiect care "doare", trebuie sa gasesti locul si momentul potrivit... Daca nu incercati sa comunicati, va fi si mai greu sa intelegeti care sint sentimentele celuilalt, care sunt asteptarile... El ar vrea sa te vada "vindecata", prbabil il doare si neputinta de a te vedea suferind... E normal sa va fie teama, dar numai impreuna veti reusi sa treceti peste teama si sa o luati din nou de la capat. Ce v-au spus medicii? Au gasit o explicatie medicala pentru cele doua pierderi?
Te imbratisez cu drag, si mai scrie-ne... Sintem aici o multime de mamici de ingerasi care am pierdut un pui si ulterior am trait binecuvintarea unui copil sanatos. Va doresc din tot sufletul sa va vedeti si voi visul implinit. Nu va pierdeti speranta!
Cami, Mama lui Victor, nascut fara viata pe 14 dec 2007, la 40S Mamica fericita a lui Ilann, nascut pe 30 aprilie 2009
Iti multumesc foarte mult Cami, da la prima pierdere se stie a fost cu siguranta gresala mea pentru ca ma credeam"destepta" si ma enervam des si acasa si la servici ( cauza a fost frigul si stresul) iar eu proasta ce sunt nu am simtit ca aveam contractii iar rezultatul a fost ca fetita mea s-a strangulat iar eu nu am facut nimic sa o salvez. La al doi-lea nu se stie cauza - s-a format un cheag de sange la inimiora care a pocnit si i-a inundat inimioara cu sange( a fost ceva brusc) mi s-a spus ca poate a fost o infectie nedetectata(medicul de garda mi-a spus asta) am repetat iar toate analizele si le-am exclus rand pe rand, am inceput sa ma rog sa-mi gaseasca ceva - macar sa stiu care este cauza. medicii nu-si explica ce s-a intamplat mai ales ca toate analizele mele sunt bune. Oricum sincera sa fiu imi doresc un copil mai mult decat orice pe lume, de fapt e visul meu de cand ma stiu, de la 5 ani cum se nastea vreun copil prin vecini eream si eu prezenta, nu ma jucam foarte mult cu copii de varsta mea, preferam sa stau cu bebelusii. Acum stau si ma intreb eu de ce nu am parte de copilasii mei. Sunt disperata mai ales ca imi este foarte frica sa mai incerc. Sper ca Bunul Dumnezeu sa-mi dea puterea de a mai incerca si sa-mi dea bucuria sa-mi cresc copilul, care din pacate va fi singurul.
eu am un mesj mai deosebit.....am tot scris despre mine,despre durerea mea......dar stiu ca si sotul meu sufera,chiar dac la fel ca si ceilalti tatici nu o arata......eu nu stiu daca sotul meu a plans cand ne-a murit bebelusul......eu eram in spital.....sunt constienta ca atunci cand era la mine trebuia sa se abtina....dar oare acasa a plans? la inceput eram suparata pe el ....el de ce nu plange.....?apoi m-am adancit in durerea mea si am inceput sa ii reprosez asta....si asa se ajungea la cearta......ne faceam rau unul celuilalt....ne acuzam....dar nici unul din noi nu este vinovat......mi-a trebuit un an de zile ca sa inteleg un lucru....sotul meu a suferit si inca mai sufera la fel de mult ca si mine.....dar daca eu plang...el plange....atunci cine alina?.....el a impartit rolurile....eu plang si el ma alina.....deci...eu cred ca si tatii sufera,e mai greu cu exteriorizarea.....iti multumesc puiutul meu ca ma alini.... si sa sti ca de fiecare data cand te imbratisez....nu imbratisez doar sotul ci si tatal....si esti un tata minunat.....te iubesc......
pentru ceilalti tatici..... cateodat va poate face bine si voua sa plangeti......nu e o rusine
Dragi tatici ...ce mai faceti voi? ....Stiu ca este greu sa va exteriorizati durerea dar sper din tot sufletul sa gasiti o cale de a face asta......Daca nu aici, atunci altundeva...Daca nu in scris, atunci altfel...Dar sa o faceti!.... Nu stiu cum dar sper ca modul in care o faceti, sa va ajute, sa acceptati ce s-a intamplat si sa gasiti pacea sufleteasca de care aveti nevoie...voi dar si sotiile voastre...
Am primit azi...ieri , un mesaj-recomandare despre o carte de care nu am stiut pana acum dar pe care abia astept sa o cumpar si sa o citesc, pentru ca pare buna ...si cum a fost scrisa de un tatic de inger, m-am gandit sa v-o recomand si eu la randul meu...Sper sa va ajute ...
Este vorba de "Copilul-umbra", scrisa de P.F. Thomese, aparuta la editura Humanitas
Daca ati citit-o deja, poate ne spuneti cum vi s-a parut...Daca v-ati regasit sau nu in randurile scrise de acel tatic....Daca v-a ajutat in vreun fel....
Cautand mai multe detalii despre carte am dat de un citat scos din ea, care cred ca raspunde la intrebarea pusa foarte des: de ce aleg barbatii/tatii tacerea? :
„ Lumea noastra a devenit o lume launtrica. Pastram acolo ceea ce afara si-a pierdut dreptul la viata. Tot mai mult din ce cautam nu mai poate fi regasit si recuperat decat in gandurile noastre, nu in lumea dimprejur.”
Si tousi, dragi tatici, tineti minte ca "lumea" de aici e diferita ....Toti cei de aici vorbim aceeasi "limba" si gandurile si starile sufletesti ale celor de aici se aseamana intre ele mai mult decat va imaginati.....Iar asta da un sentiment de siguranta...mai ales atunci cand sunt impartasite.....
Va port in gandurile mele si va doresc Putere, Curaj, Intelepciune si Pace sufleteasca...
Am gasit cartea de care va povestea Bianca, Copilul umbra. Este in librariile Humanitas la 10 lei. Chiar o recomand calduros. " CUVANT LIPSA - Unei femei care-si ingoapa sotul i se spune vaduva, unui barbat ramas fara sotie, vaduv. Un copil fara parinti e orfan. Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?" (P.F.Thomese) Oare noi cum ne numim?
Pentru toti taticii de ingerasi, echipa E.M.M.A trimite ganduri bune, din suflet si multa putere pe mai departe. Suntem mereu alaturi de voi.....
"Te iubesc si te voi iubi toata viata, iar daca si dupa moarte oamenii iubesc, atunci te voi iubi pentru totdeauna!" D.Alighieri "Learn from yesterday, live for today, hope for tomorrow." ........my precious child.......