Buna, Corinutza!
Da, iti dai seama ca a fost un soc, mai ales ca habar nu aveam ce inseamna SIDA la acea vreme... In naivitatea mea, eram sigura ca oricine se imbolnaveste se face si bine... Nu-mi imaginam ca scumpa mea colega nu se va mai face bine niciodata... Eu am sperat pana in ultima clipa... A avut chiar o perioada de cateva zile in clasa a VIII-a cand s-a intors la scoala... dar s-a dus...
O mai visez si acum uneori... Acum 3 sau 4 ani, a mai murit o colega din Scoala generala... Era profesor de informatica la Mangalia, a venit acasa, la Ramnicu-Sarat dar pentru a ajunge trebuia sa vina pana in Buzau cu trenul si de acolo sa schimbe, insa a venit tatal ei cu masina s-o astepte si pe drumul Buzau-Ramnic-Sarat au avut un accident. Fosta mea colega a murit pe loc. O chema Minodora Claudia Trifan... Parintii ei mai au un baiat cu handicap foarte grav... De atunci, tatal ei, reputat profesor de matematica de la noi din oras s-a imbolnavit asa de grav incat nu mai recunoaste pe nimeni... Inainte cand ma intalneam cu el, imi povestea ce mai face Minodora, ma intreba ce mai fac eu... Acum, m-am intalnit cu el, l-am privit in ochi, parea sa faca eforturi uriase sa-si aminteasca... Nu a reusit, insa mi-a povestit cum Minodora traieste la Mangalia, ca e fericita...
E cumplit, e infiorator de trist sa-ti pierzi copilul. Bucuria vietii tale de zi cu zi, lumina ta...
Si da, ai dreptate Corina, am suferit mult... Copilaria si adolescenta mea au fost marcate de morti succesive... Mai intai strabunica din partea tatalui, cea care m-a crescut pana in clasa a V-a, strabunicul din partea mamei, apoi lovitura cumplita cand a murit fratele mamei in accident de munca, apoi bunicul, apoi unchi, matusi... Au fost ani la rand cand nu dadeam jos doliul... atat de mult se succedau decesele in familia noastra... Ani de zile, vreo 4 sau 5 ani, nu ne-am tinut decat de parastase...
Multumim lui Dumnezeu ca acum suntem bine! Multumesc lui Dumnezeu pentru bunicii mei care traiesc si care sunt cat de cat sanatosi, multumesc lui Dumnezeu pentru parintii mei care sunt foarte sanatosi pentru varsta lor (mama nu a fost niciodata internata in spital
), tata la fel... Eu sunt mai subreda
dintre toti si-mi dau seama ca sunt asa din cauza traiului din Bucuresti... Din cauza stresului si a mancarii pline de E-uri... Hmmmmmm...
Dar asta e! Mergem inainte ca n-avem incotro!
Sincer, daca nu era Bianca si Organizatia E.M.M.A. eu eram de mult plecata din Bucuresti...
Insa nu pot... Fara Bianca si fara E.M.M.A., nu pot...
Cu toate ca-mi dau seama ca viata traita oriunde in alta parte este infinit mai usoara decat in Bucuresti...
In provincie, oamenii sunt mai linistiti, mai relaxati, au timp sa stea de vorba pe strada cand se intalnesc, se cunosc unii pe altii, macar si din vedere.... in Bucuresti totul e o fuga continua
. Cand am venit de la Sibiu, acum doua saptamani, eu, care ma adaptez imediat ritmului propriu al unui oras, cand m-am intors si am urcat scarile de la metrou, gafaiam si nu intelegeam de ce... SI am inteles: pentru ca instinctiv m-am adaptat ritmului din Bucuresti, mergand si eu foarte repede ca toti oamenii de aici...
Acum pe bune: cati oameni din Bucuresti ati vazut voi ca merg incet???
Aici, totul e o alergatura continua... Pai cum sa mai ai timp sa stai de vorba cu cineva cand te intalnesti, daca numai sa ajungi dintr-o parte in alta a Bucurestiului iti ia 2 ore... Cu vremea asta, chiar si 5 ore...
Eu chiar ii invidiez pe altii din orasele mici, insa recunosc ca Bucurestiul are avantajele lui... Macar aici nu te plictisesti... Ai unde sa mergi, ai ce sa vizitezi, ai infinite posibilitati de relaxare... numai timp nu ai sa le faci pe toate...
cam asta e, draga Corina...
Stii cum e poezia lui Paler, "Avem timp"???
"Avem timp pentru toate...
N-avem timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim!"