"Căci, cel dispărut, dacă este venerat, este mai prezent
și mai puternic decât cel viu" Antoine de Saint-Exupery
"Poate că fiecare am venit cu o altă ambarcaţiune, dar acum suntem cu toţii
în aceeaşi barcă!" Martin Luther King Jr.
"Dacă vei rosti numele copilului meu, poate că voi plânge. Dacă nu îl vei
pomeni, mi se va frânge sufletul."
"Nicio talpă nu este atât de mică, încât să nu lase nici o urmă,
pe lumea asta!"
"Dă-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
Curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putinţă
Şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele!"
"Să nu lăsaţi niciodată ca durerea să devină
mai mare decât Iubirea"
Robert Binder
"A-ţi aminti este dureros
A uita este imposibil!"
"Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii".
"Absenţa sa este precum cerul,
prezentă pretutindeni."
"De câte ori ne amintim de cei plecaţi de lângă noi,
e ca şi cum ne-am
reîntâlni cu ei..."
"Dacă lacrimile ar putea înălţa o scară
şi amintirile o cărare, aş urca în
Rai şi te-aş aduce din nou acasă."
"Poate că stelele sunt de fapt nişte ferestre prin care cei dragi, ajunşi
acolo Sus, ne trimit lumină, ca să ştim că sunt fericiţi!"
"În cartea vieţii, un înger a scris despre naşterea copilului meu. Apoi,
închizând cartea, a murmurat: "Prea frumos pentru acest pământ!".
"Nu te-am ţinut în braţe, dar te simt
Nu ai vorbit, dar te aud
Nu te-am cunoscut, dar te iubesc."
Imi permit sa ma adresez cu tot respectul si consideratia necesara tuturor acelor parinti sau bunici care au pierdut un ingeras, indiferent de modul in care s-a produs aceasta pierdere. In primul rind adresez tuturor celor indurerati, cele mai sincere CONDOLEANTE si imi exprim regretul pentru toate pierderile suferite! In alta ordine de idei, tot cu permisiunea d.voastra, as dori sa incerc sa va aduc putina speranta in suflet si o urma de zimbet pe buze si in priviri. Pentru inceput vreau sa subliniez un fapt, - indiferent de ce interpretari se pot da sau de intrebarile rostite ori nerostite, care nu au primit inca raspuns - , care sintetizeaza cel putin 2 intrebari generice: DE CE EL/EA si DE CE ACUM? vreau sa va spun ca absolut totul se petrece conform unui plan DIVIN bine stabilit. Nimic nu este lasat la voia intimplarii si indiferent de ce anume ne produce suferinta, totul are un scop si nimic nu este intimplator. In acest univers, suntem suflete coborite in diverse vehicule, pe care le denumim generic corpuri si fiecare poate cobori din el in momentul in care a ajuns la destinatie, indiferent de momentul in care se petrece acest lucru. Privind obiectiv la tot ce inseamna experienta de viata pot spune cu certitudine ca: TOT CE S-A INTIMPLAT, ASA TREBUIA SA SE INTIMPLE SI NIMIC NU MAI POATE FI SCHIMBAT! Tot ce mai putem face este sa acceptam ca suntem parte dintr-un plan maret, ca trebuie sa ne ducem cu demnitate misiunea pina la bun sfirsit si ca avem doar iluzia unui control relativ asupra vietii noastre. Nasterea unui copil poate fi implinirea din toate punctele de vedere a unui parinte, asa cum si "plecarea" acelui copil poate reprezenta apogeul suferintei si de multe ori renuntarea la viata personala. Nu doresc sa fiu cinic dar EXISTA VIATA dupa orice "inaltare" si cea mai buna manifestare a respectului fata de cei care ne parasesc este acela sa ne ducem viata pe mai departe. Sa fim aproape de partenerii nostri de viata, care sufera poate cel putin la fel de mult ca si noi, dar uneori refuza sa ne-o arate pentru ca isi auma sa fie ei sprijinul nostru in aceasta durere. Am sa abordez, un subiect putin delicat si care poate nu va gasi un ecou foarte larg in inima celor care vor citi acest mesaj. Viata este mult mai mult decit identificarea cu corpul fizic! Asa cum spuneam mai devreme, suntem entitati spirituale eterne incorporate intr-un vehicul fizic si ne vom continua existenta si dupa ce vom fi parasit aceste corpuri fizice. Din punctul meu de vedere, suferinta manifestata de cei care ramin in urma celui plecat dintre noi este expresia unui egoism personal pentru ca leaga totul cu interesul si nevoile personale si nu cu interesul si nevoia celui plecat. Odata cineva plecat dintre noi, NU SE MAI POATE INTOARCE NICIODATA IN ACELASI CORP FIZIC, EL VA CONTINUA SA EXISTE LINGA NOI SI SA FIE MARTOR MUT LA SUFERINTA NOASTRA in situatia in care suferinta lui este cel putin dubla ca intensitate pentru ca nu-si mai poate face simtita prezenta alatari de noi asa cum eram obisnuiti sa o percepem. Cred ca cea mai buna atitudine pe care o putem adopta si pe care eu o recomand cu caldura, este aceea de a accepta aceasta plecare si de a-l elibera pe cel plecat, de toata suferinta manifestata de noi si de a-i da posibilitatea de a se inalta si de a-si continua existenta intr-un alt plan in care si noi vom ajunge probabil la timpul potrivit. Oricit de greu va fi de inteles, insa prin prisma a ceea ce am afirmat mai sus trebuie sa intelegem ca relatiile de rudenie sunt efemere si proprii doar lumii fizice. Cei care ne-au insotit in aceasta viata pentru o scurta sau mai lunga perioada de timp si care ne-au fost rude apropiate nu-si vor mai pastra acest statut si dupa ce nu vor mai fi alaturi de noi, oricit de mult ne-am dori noi acest lucru. Asa ca eu nu pot face altceva decit sa rog parintii indurerati sa se gindeasca si la ingerul plecat dintre noi, sa-i redea libertatea si sa-si manifeste respectul si intelegerea fata de el prin insotirea plecarii LUI cu rugaciuni de calauzire ridicate catre BUNUL DUMNEZEU IISUS. Oricine doreste sa purtam un dialog pe aceasta tema si sa-i impartasesc din experienta la care am fost martor, imi poate scrie un mesaj de raspuns pe acest forum. In incheiere DORESC INGERASILOR INALTATI CA LUMINA SI DRAGOSTEA DOMNULUI IISUS SA-I CALAUZEASCA IN NOUA ETAPA A EXISTENTIE LOR, IAR VOUA, INDURERATI PARINTI, VA DORESC PACE, INTELEGERE, ACCEPTARE, LINISTE SUFLETEASCA SI RESPECT PENTRU VIATA SI FATA DE CEL/CEA PLECAT/A. DUMNEZEU SA VA AJUTE SI SA VA INTAREASCA INIMA SI CREDINTA!
Sunt surprinsa dar si bucuroasa ca cineva scrie despre: "un subiect putin delicat si care poate nu va gasi un ecou foarte larg in inima celor care vor citi acest mesaj". In a mea a gasit larg ecou ptr. ca rezonez de mult timp cu aceste idei.
Ptr. a aborda o astfel de opinie este nevoie de mult curaj , de depasirea propriilor suferinte legate de plecarea unei persoane dragi si de o viziune mult mai larga asupra vietii , decat o au marea majoritea locuitorilor planetei Pamant in momentul de fata. Felicitari ptr. toate ! Intr-adevar Iubirea ptr. oameni este mult mai mare decat durerea la dvs.!
Dar sa stiti ca ptr. a schimba paradigme este nevoie de mult mai mult decat de discutii pe un forum. Trebuie sa iesiti in societate, sa vorbiti oamenilor , sa le si transmiteti ceea ce simt eu printre randuri , sa aveti curajul sa va expuneti parerilor controverse...
D.na Annemarie Binder, ma bucur ca mesajul meu a avut ecou in inima d.voastra, si da, am curaj sa ies in fata si sa-mi sustin convingerile. Am incercat sa postez pe diverse forumuri si site-uri si chiar daca mesajele mele nu au fost intotdeauna bine primite, cu reticenta sau neincredere, am continuat si voi continua sa vorbesc despre acest subiect extrem de delicat. Sincer, eu nu sunt parinte si prin prisma acestui fapt nici nu am suferit o asemenea pierdere, insa am avut prieteni foarte apropiati care au trecut prin drame asemanatoare si am perceput cit de acut se putea manifesta suferinta la ei. Experienta de viata mi-a demonstra "pe viu" ca ceea ce sustin are sustinere in planul real. Am trait personal experienta "plecarii" si a revenirii voluntare in corp. In alta ordine de idei, am avut si posed informatii despre ce se intimpla cind "plecam" sau suntem "parasiti". Am avut prilejul sa percep suferinta extrema a celor care ne-au parasit fizic dar care au ramas alaturi de noi in plan spiritual. In alta ordine de idei, eu incurajez parintii supravietuitori sa comunice cit mai mult unul cu altul, sa nu se distanteze si sa nu aleaga suferinta traita separat si individual. Impreuna sunt puternici si daca ar renunta la egoismul parintesc, care de multe ori se manifesta si in prezenta vlastarelor aflate in viata si alaturi de ei, ar trai un sentiment de eliberare si ar elibera si pe cel ce le-a fost, chiar si pentru scurta vreme, copil. Cred ca cel mai frumos "cadou" daca poate fi numit asa, pe care DUMNEZEU le-ar putea face, odata ce ei au trecut printr-o experienta atit de traumatizanta, ar fi acela sa traiasca experienta ACCEPTARII, sa incerce sa renunte la setimente revansarde pe care le-ar putea nutri fata de EL si sa duca experienta vietii pina la capat.
Dati dovada de mare capacitate de empatie si compasiune, din moment ce nu ati trecut , in viata aceasta , prin experienta proprie a pierderii unui copil. Aveti perfecta dreptate in ceeea ce scrieti. Personal pot confirma ptr. ca am trait cele descrise: -in Mai 2009 am avut un accident in cursul caruia am plecat din propriul meu corp- in HOTARUL UNDE SUNTEM UNUL ( sunt singurele cuvinte potrivite ptr. a descrie ) -insa singura m-am hotarat sa revin in viata ptr. ca " nu mi-am terminat misiunea vietii ". Experienta cat se poate de benefica in sensul pregatirii ptr. a trece de pierderea unui copil.Sunt constienta ca sunt putini oamenii care au acest privilegiu - in noiembrie 2009 a plecat din planul fizic, in urma unui accident , fiul nostru la varsta de 19 ani - de atunci traim toti trei -sotul , fiul mai tanar si eu - acceptarea pierderii si ne folosim in mod creativ viata ptr. a trai mai constient timpul pe care-l avem. Se pot cit detalii in "Alaturi de Annemarie" pe acest forum.
Scriu toate acestea nu ca sa ma repet , nu ptr. a arata ca noi reusim -asa cum putem - sa mergem inainte , ci ptr. a confirma ca aceasta abordare, in mesajul dvs. anterior ,a unei pierderi nu este utopie , ci este realizabila , daca se depun suficiente eforturi. Dar cum nimic pe aceasta planeta nu se obtine fara efort , aceasta pur si simplu e VIATA pe Terra.
Va doresc sa puteti consilia cat mai multi parinti care au trecut prin pierderi , sa nu incetati sa scrieti si sa va sustineti mai departe convingerile. Mai ales sa primiti multe ocazii s-o faceti. Asa sa fie. cu stima Annemarie Binder
Eu va spun bun venit in numele echipei E.M.M.A ..pe acest forum ,ne bucuram sa va avem printre noi Si in sufletul meu ati gasit acesl ecou ,sunt deacord cu d-voastra ca nu putem fi egoisti si sa nu acceptam plecare celor dragi ,stiu ca e greu eu am pierdut 2 sufletele si nici viata copilaria mea totul nu au fost usoare dar acum imi dau seama ca au facut parte dintr-un plan divin probabil ..pentru ca de mica am invatat sa iau din orice lucru rau ce mi se intampla sa caut partea buna ..sa accept acel lucru si sa invat ceva ..si apoi sa ma bucur si sa gasesc acel bine din acel rau (sper ca ati inteles ceva ..nu ma prea pricep eu la exprimari ) Oricum eu in fiecare zi ma gadesc la cati oameni minunati am intalnit in urma pierderilor micutilor mei ,pe care altfel nu i-as fi intalnit ...stiu ca Nasuca a venit pentru a sustine org E.M.M.A in multe lucruri .... Eu ma bucur ca va aflati aici si sunt sigura ca va veti face prieteni Cu mult drag va imbratisez si abia astept sa mai povestim pe aici Loredana
Buna seara, bunele mele prietene, Annemarie si Loredana, Ma bucur ca apreciati comentariile mele si efortul meu, mic la inceput ce-i drept, de a sustine cit pot de mult, din punct de vedere moral si sufletesc pe toti cei care au pierdut un ingeras, indiferent de virsta la care s-a intimplat acest neferiucit si nedorit eveniment. In viata unui parinte, nasterea unui copil reprezinta raspunsul la toate rugaciunile, la toate asteptarile si implinirea celei mai arzatoare dorinte. Din nefericire, disparitia acelui copil declanseaza adevarate tragedii, traume sufletesti care zdruncina din temelii increderea in viata, in partener, in sine si in cee ce reprezinta in esenta Credinta! Totul pentru ca suntem obisnuiti, sau am fost educati, sa gindim strict din punct de vedere material, realitatea perceputa fiind doar cea palpabila sau observabila prin intermediul simturilor fizice. Din cauza faptului ca percepem lumea inconjuratoare atit de superficial, orice drama personala ne face sa ne interiorizam, sa ne proiectam mental faptul ca transformam un inger plecat dintre noi intr-un idol caruia ii inchinam ratiunea vietii ramase, searbada si golita de continut de multe ori, ii ridicam altare pe care varsam zilnic lacrimile suferintei noastre, indepartam sau chiar invinovatim pe cei care au ramas alaturi de noi ca nu au facut tot ce le-a stat in putinta sa-l pastreze pe cel "inaltat" in viata. Acest mit as dori sa-l demolez si zdruncinarea lui pleaca de la ACCEPTARE. Doar ACCEPTIND ca viata inseamna mai mult decit existenta intr-un corp fizic, ca fiecare dintre noi avem o existenta fizica efemera si bine determinata in timp, ca avem un destin care in momentul in care se indeplineste, ne ofera posibilitatea de a parasi acest "vehicul". Ceea ce trebuie sa intelegem fiecare este faptul ca NE "NASTEM" SI "MURIM" SINGURI! Traim alaturi de niste membri de familie pe care ii putem alege la momentul nasterii sau ni se impun, pentru ca de foarte multe ori, nasterea unui copil poate fi fie o binecuvintare, fie un blestem! As dori sa mai remarc inca un lucru, pentru ca este totusi prematur sa abordez teme mai complexe care sa presupuna anumite polemici, suferinta fizica este de cele mai multe ori, de dorit in dauna suferintei sufltesti! daca pentru durerea fizica exista calmante, exista vointa, exista paleative care o pot calma, pentru durerea sufleteasca nu au fost inventate medicamente in afara unor droguri care ne anuleaza constienta si ratiunea si a alcoolului care de multe ori reprezinta "locatia" unde ne incecam amarul... Ceea ce ne ajuta sa depasim suferinta sufleteasca sunt, asa cum am remarcat putin mai sus, ACCEPTAREA, CREDINTA si INCREDEREA. DUMNEZEU IISUS SA VA LUMINEZE SI SA VA DEA PUTEREA SA TRECTI PESTE SUFERINTA ACCEPTIND CA TOT CE S-A INTIMPLAT, ASA TREBUIA SA SE INTIMPLE SI CA NIMIC DIN CE S-A INTIMPLAT, NU SE MAI POATE SCHIMBA, oricit de nedrept ni se poate parea acest lucru, totusi CEEA CE NI SE INTIMPLA ARE UN SCOP BINE DETERMINAT!
P.S. In mod specioal ma adresez tie, Loredana, pentru inceput, numele meu este Adrian, in al doilea rind, orice lucru care ni se intimpla in viata, tragedie sau bucurie, are darul de a ne pregati pentru o alta etapa de viata. Fiecare avem lectii de viata pe care trebuie sa ni le insusim, de multe ori aceste lectii sunt extrem de dure, insa ele au totusi rolul de a ne intari pentru a ne duce pina la capt misiunea preluata de la nastere! Ma bucur ca ai reusit sa treci peste suferinta pierderii celor 2 ingerasi, ca DUMNEZEU IISUS te-A intarit si te-A ajutatt sa Accepti si sa Intelegi. Si tu la rindul tau poti reprezenta un reper moral si sufletesc pentru alti parinti indurerati, ca poti impartasi din experienta traita iar eu am sa incerc sa explic din acel punct de vedere care scapa de cele mai multe ori intelegerii noastre, dar care este singurul care poate oferi raspunsuri, empatie si certitudinea ca nimeni NU ESTE SINGUR cind trece prin asemenea experiente nedorite, decit doar daca in mod expres alege sa se izoleze!
Buna seara! Asa cum nimic nu este intamplator, ati postat aceste mesaje chiar in perioada in care eu personal am mai multa nevoie de ele. Va multumesc din suflet, pentru ca imi face bine ce citesc aici. La scurt timp dupa ce Ingerasul meu Serban s-a inaltat la Cer, o prietena de suflet mi-a recomandat sa citesc cartea "Din tainele Vietii si ale Universului" a Prof. Scarlat Dumitrescu. Mi-am comandat-o, am inceput sa citesc, dar... nu eram pregatita. Acum, la 3 ani de la plecarea Lui, o citesc cu mult interes si ma ajuta enorm.
Sunt total de acord cu ce ati scris in mesaje, dar, din cand in cand, simt nevoia sa mai plang. Asa cum am scris si eu in povestea Ingerasului meu Serban, era o credinta intuitiva ca dorinta mea ca Serban sa ramana fizic langa noi, era o dovada de egoism... dar uneori, egoismul invinge... Iar dorul de ei... vine ca un cutremur enorm si ne zguduie sufletul... si am senzatia ca nu imi mai pot controla sentimentele... si atunci vin repede aici, pe acest Forum, si imi descarc durerea, si imi incarc sufletul cu speranta si Iubire neconditionata.
Va multumesc ca sunteti alaturi de noi, si va doresc mult bine, liniste si evolutie spirituala si in aceasta viata
D.na Monica, Nici nu stiti cita bucurie imi provoaca raspunsurile d.voastra, a celor greu incercati de suferinte ce nu au corespondent in viata reala. Va MULTUMESC ca dati atentie mesajelor mele. Revenind acum la mesajul d.voastra, pot spune ca este firesc sa simtim un gol in suflet atunci cind ne gindim cu dor si nostalgie catre cel care ne-a parasit, prematur intotdeauna, dupa parea noastra personala. Este firesc sa simtit acel dor pentru ca este greu sa intelegem ca toti cei care ne insotesc pe parcursul vietii noastre fizice sunt doar companioni temporari indiferent ca ne sunt parinti, bunici, copii, soti sau alte rude. Este firesc sa judecam relatiile familiale prin grade de rudenie si este la fel de firesc sa resimtim lipsa unei persoane dragi noua si asta pentru ca ne este foarte greu ca dupa ce traim sentimentul ACCEPTARII sa evoluam la urmatorul pas, cel al DETASARII! Sa ne gindim cu drag, fara durere, regrete sau resentimente, la cel care ne-a fost fiu, fiica, sot, parinte sau bunic si sa ne bucuram ca ne-a facut cinstea si onoarea de a accepta sa ne fie ruda apropiata, chiar si pentru scurt timp. Toti cei alaturi de care traim, ne-au fost alaturi, intr-un mod sau altul atit in locul de unde venim cit si in locul unde vom pleca! Daca ne vom gindi ca la o despartire temporara ne va fi mult mai usor sa acceptam ca ne vom revedea la un anumit moment cu cei dragi si ca alaturi de ei,vom CELEBRA VIATA in toata estenta, splendoarea si maretia ei! Aveti incredere ca NICIODATA cei care ne parasesc prin inaltare, NU MOR CU ADEVARAT, CI DOAR ISI TRANSFORMA STAREA DE AGREGARE SI MANIFESTARE! SUNTEM ETERNI SI DOAR FORMA NI SE SCHIMBA! Sunt aici pentru toti cei care sunt asemeni domniei voastre si am sa incerc sa raspund cit mai onest, sincer si obiectiv la toate intrebarile, indiferent de cit de paradoxale sau neasteptate vi se vor parea raspunsurile mele. Curaj, aveti posibilitatea sa aflati raspunsurile la intrebarile pe care vi le puneti si depinde doar de voi sa le aceptati sau nu.
Adrian (imi dai voie sa-ti spun asa?) si o sa te rog sa imi spui Monica, aici toti suntem prieteni de suflet Ai scris ceva superb mai sus! A scris ca in aceasta viata, noi ne intalnim temporar. Acest lucru mi l-a spus o verisoara chiar in ziua inmormantarii Lui. Si-a ales un moment gresit, dar cred ca bunul Dumnezeu m-a ajutat sa retin cuvintele ei. Pentru ca ai mai multe cunostinte in acest sens, te rog mult sa ne explici noua, tuturor, cat de importanta e evolutia noastra spirituala, sufleteasca, in viata, pentru ca noi, sa avem sansa sa ne reintalnim cu spiritul Ingerasilor nostri.
Stiu si simt ca viata mea s-a schimbat mult dupa plecarea Lui... stiu ca Serban a fost o lectie primita, TREBUIA sa ma trezesc, Dumnezeu mi-a dat o sansa sa evoluez... in viata mea nu era o evolutie spirituala, eram prea blocata in material... dar uneori ma gandesc ca a fost cam aspra lectia primita
Inca o data iti multumesc pentru ajutorul acordat. Viata ar fi mai frumoasa daca oamenii ar avea sufletul mai bun, mai deschis. Tu dai dovada de bunatate sufleteasca, si iti multumesc ca esti alaturi de noi
Buna seara Monica, In primul rind as dori sa-ti spun ca ma simt coplesit de atitea multumiri, chiar nu le merit. Tot ce fac, o fac din suflet, din spirit de solidaritate si pentru ca in felul asta consider ca pot sa ajut. Acum este o ora destul de tirzie, insa promit ca am sa revin pe aceasta tema. M-ar ajuta mult, ca sa nu divaghez prea mult, citeva intrebari punctuale in legatura cu ce doresti sa afli. Si inca ceva, lectiile nu sunt mai aspre sau mai usoare, sunt la nivelul si intensitatea lucrului pe care trebuie sa-l invatam sau sa-l corectam in aceasta viata! Tot ceea ce traim ca experienta este fie sa ne pregateasca pentru un anumit eveniment care se va petrece in viata noastra, fie o pedeapsa care ni se aplica pentru greseli pe care le-am facut undeva in timp. Afirm acestlucru intrucit adevarul este ca noi ne platim si ne ispasim propriile greseli sau pacate. Nu ducem povara niciunul pacat stramosesc si lectiile ni se adreseaza personal fiecaruia dintre noi. Chiar daca ai suferit o mare pierdere, cind DUMNEZEU a inchis o usa in urma LUI, a deschis de fapt o fereastra catre el. Acea pierdere te-a ajutat sa-ti depasesti conditia, ti-a ridicat privirea din pamint, te-a ajutat sa-ti pui intrebarea "Dar daca mai exista ceva dincolo...?" in locul "De ce mie? De ce acum? De ce...? Nu uita Legea de baza a Univerului postulata de Antoine-Laurent Lavoisier:"nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma". Noapte buna iti doresc si PACEA DOMNULUI IISUS sa se pogoare asupra ta si familiei tale!:)
Bine v-am gasit !!! Astazi , parca mai mult ca oricind , cautam ceva ...ceva care sa ma faca sa incep ziua fara a-mi aminti de fiecare data ca luni si marti au fost ultimele zile cu fiul meu...Au fost si alte zile de luni si marti in cei 24 de ani cit l-am avut pe fiul meu.Eu insa nu mai pot depasi unele situatii.Am ramas parca blocata pe zilele cu toata tragedia traita si parca nu-mi mai pot aminti ce ani minunati am trait alaturi de iubitul meu fiu.Tendinta de izolare ma domina , tinind cont de faptul ca cei cu care ma intilnesc , asa zisi amici , voit sau nu ,nu fac altceva decit sa foloseasca vorbe fara rost , care pe mine ma deranjeaza.M-am gindit ca ar fi bine sa ripostez dar nu o fac .Tac si sufar si ma intreb PINA CIND??? Stiu ca aici gasesc raspunsuri la multe din intrebarile mele si ...VA MULTUMESC pentru ca ati aparut !!!
Adrian iti spun si eu bun venit alaturi de noi si iti multumesc ca incerci sa intelegi durerea din sufletele parintilor de ingeri.
Mesajele scrise, ajung la inima parintilor, au ajuns si in inima mea...ceea ce tu scrii este atat de frumos...mi-am eliberat fetita la scurt timp dupa plecarea ei...acum sunt bine, pot spune, insa pentru a ajunge in punctul acceptarii este necesar sa treci prin toate etapele travaliului de doliu.
Prima etapa este cea de negare iar ultima este acceptarea, drumul este anevoios...cu suisuri si coborasuri...o mama/ un tata care abia si-a pierdut copilul isi va pune aceste intrebari, va cauta raspunsuri, va plange, se va infuria pe divinitate si pe cei din jur...abia apoi cu pasi mici dar siguri...va invata sa accepte plecarea, sa accepte ca dincolo de corpul fizic este sufletul si va ajunge sa simta iubirea, linistea si alinarea.
Pierderea fetitei mele m-a schimbat total...am inteles si am acceptat lectia ce o aveam de invatat...dar asta am realizat in timp...am fost ajutata sa vad binele din spatele raului si sa transform durerea in iubire. Acum pot sa ii trimit zambete in loc de lacrimi...pot sa ma gandesc si sa vorbesc despre ea fara sa ma mai intreb de ce ea, eu, noi.
Multumim pentru ca esti alaturi de noi si te mai asteptam .
Alaturi de voi, Nicoleta Nedelea Lazar (Marwana ;-)!), mama micutei Kali si a ingerasei Tasha
Ma bucur din suflet ca esti alaturi de noi ADRIAN ... Tot ceea ce scrii chiar corespunde cu ceea ce simt Uneori totusi recunosc ca parca nu mi-as dori sa fac parte dintr-un plan ma infioara gandul ca traiesc dupa un plan deja stabilit ... Dar apoi analizandu-mi viata imi dau seama ca totul are un scop ..dar totusi uneori nu pot sa nu ma intreb daca planul acesta include si un bebe in bratele mele ...vreau sa cred ca da ... Ozi buna ...vom vorbi mai mult si voi scrie mai mult data viitoare
Am citit cu interes mesajele tale, si dupa primul mesaj (nu observasem autorul) credeam ca Annemarie ne scrie la un topic nou . Mesajul e oarecum acelasi, menit sa ne deschida ochii si mai ales sufletele spre acea lume "de dincolo", in care au plecat cei dragi noua.
Eu am trait doua pierderi - un copil la citeva zile inainte de termen, in 2007, si acum un an si jumatate pe mama, cu care am avut o relatie extraordinara, si nu-mi puteam imagina cum ar putea fi viata fara ea. Am ajuns sa cred ca poate a trebuit sa il pierd pe Victor, inainte de a se naste, pentru a avea puterea sa ma despart de mama. Sint doua pierderi diferite... E oarecum normal si in natura lucrurilor sa iti pierzi parintii, si ar trebui sa ne fie mai usor sa acceptam... insa ma gindesc ca dupa pierderea unui copil in cele mai multe cazuri daca vrea cel de Sus exista posibilitatea sa devii din nou parinte, sa ai parte ulterior de ceea ce ti "s-a luat"... sa ajungi sa fi implinit ca parinte.
La pierderea lui Victor vestea a sosit fulgerator, si suferinta sufleteasca a urmat dupa... vindecarea in timp, pina la acceptare. Cind s-a imbolnavit mama, a trebuit sa ii fiu alaturi si sa fiu puternica pentru ea, si sa ma pregatesc sufleteste pentru despartire, si o mare parte din "calea" spre acceptare a trebuit sa o parcurg cit timp era in viata (poti citi aici povestea noastra: http://doliularomani.wordpress.com/2011/07/22/un-zimbet-de-dincolo/).
As vrea sa pot si eu ca si Annemarie sa o percep pe mama, sa o simt in preajma mea... imi apare doar in vis uneori, ca o simpla prezenta, de obicei fara sa imi transmita vreun mesaj clar (o singura data mi-a spus ceva concret ce am incercat sa interpretez ca pe un mesaj...) Pe Victor nici macar nu il visez... Oare tine de capacitatea noastra de a ne deschide sufletul? Sau unii dintre noi nu sintem pregatiti sa ii percepem? Si eu am convingerea ca incercarile noastre ne sint date cu un scop, ca doar de noi depinde daca reusim sa invatam sau nu ceva, si ca moartea e doar o trecere...
Mai scrie-ne si ramii alaturi e noi...
Cami, Mama lui Victor, nascut fara viata pe 14 dec 2007, la 40S Mamica fericita a lui Ilann, nascut pe 30 aprilie 2009
Buna dimineata, dragi prieteni, Am sa incep, asa cum am procedat pina acum, sa raspund punctual celor care au postat pentru prima data la acest topik, dupa care am sa-mi permit sa largesc putin domeniul discutiei abordind tematica care a preocupat dintotdeauna omul: Cine suntem, De unde venim si Incotro mergem? Pentru inceput doresc sa urez, Bine ati venit, d.nelor: Sitaru Ioana, Marwana, Cami_Vic, dupa care am sa ma adresez fiecareia in parte. Stimata d.na Sitaru Ioana, Faptul ca ati avut curajul sa vorbiti despre tragedia suferita este un prim pas pe care il salut cu toata condescendenta si respectul considerind ca el reprezinta inceputul vindecarii sufletesti, pentru ca in opinia mea, comunicarea si impartasirea problemelor cu care ne confruntam ne ajuta sa constientizam ca nu suntem singuri, ca exista oameni care pot empatiza cu noi, care ne inteleg si ne pot oferi suportul moral pentru a depasi momentul tragediei. Asa cum am afirmat la inceput, constientizez ca este extrem de greu ca din postura de parinte sa pierzi pe cel/cea care ti-a fost fiu sau fiica o anumita perioada de timp insa, chiar daca voi spune cuvinte ce pot parea dure, totusi "inaltarea" unei rude apropiate in care am investit sentimente, incredere, sperante, bucurii etc. reprezinta ciclul vietii si nimeni nu se poate eschiva de la el. Va voi spune si d.voastra acelasi lucru pe care l-am afirmat si in precedentele mesaje postate, noi oamenii suntem prezente efemere in vehicule fizice, denumite generic corpuri si fiind supusi legilor destinului, atunci cind acesta este implinit, ne eliberam de aceasta povara, coborim din vehicul si plecam acasa. Oricit de greu de inteles va pare, totusi si destinul fiului d.voastra s-a implinit si atunci cu sentimentul datoriei implinite, a facut pasul cel mare, spre o noua forma de existenta, in fapt spre adevarata forma de existenta, cea spirituala. In general, cu cit mai mult timp petrecem alaturi de rudele noastre, cu atit se creaza o legatura sufleteasca si sentimentala reciproca. Evident, in acest context, la momentul despartirii fizice, temeinicia si puterea sentimentelor create in timp, impiedica separarea si la nivel spiritual pentru ca pe de-o parte parintii, fii sau bunici care ramin in urma celor "inaltati" nu sunt pregatiti din cauza acelor sentimente egoiste sa elibereze entitatea care tocmai s-a decorporalizat, iar cel/cea care au parasit forma fizica, din proprie vointa vor incerca sa pastreze contactul cu cei pe care i-a parasit in primul rind pentru a gasi modalitati prin care sa comunice cu ei si sa le faca cunoscut ca ei continua sa existe, dar intr-un alt plan imperceptibil pentru multi dintre noi. In acest moment, d.voastra, va gasiti intr-o situatie similara celei prezentate mai sus, nu sunteti inca pregatita sa-l eliberati pe cel care v-a fost fiu, iar el, martor mut la suferinta afisata, nu-si va urma calea de evolutie pentru ca este tinut in loc de suferinta provocata precum si de incercarea disperata de a gasi modalitati prin care sa va faca cunoscut ca ESTE BINE! La figurat vorbind, fiecare lacrima, suspin, oftat sau sentiment de revolta, renegare si negatie atirna citeva "kilograme" in plus la greutatile "picioarelor" lui. Am sa va dau acelasi sfat pe care l-am postat in precedentele mesaje si pe care nu am sa incetez sa-l postez: ACCEPTATI CA TOT CE S-A INTIMPLAT, A FOST PENTRU CA ASA TREBUIA SA SE INTIMPLE SI NIMIC NU MAI POATE FI SCHIMBAT! Oricit de greu va poate parea si oricita lipsa de motivatie ati avea tot ce pot sa va spun este sa faceti ceea ce insusi cel care v-a fost fiu, v-ar sfatui si indemna sa faceti: TRAITI-VA VIATA! Nu refuzati comunitatea si comunicare, mai ales cu sotul, parintii si mai apoi cu prietenii! Niciodata intr-o asemenea tragedie NU SUNTETI SINGURA. Cel mai frumos mesaj pe care il puteti transmite este acela ca il puteti insoti pe drumul sau cu rugacinile de eliberare, de inaltare si de multumire pentru ca v-a ales sa-i fiti parinte! Pentru ca a raspuns la timpul potrivit celei mai arzatoare dorinte personale, aceea de a avea un copil, pentru ca v-a insotit o perioada de timp; dar acum trebuie sa intelegeti ca pentru el, a sosit timpul de a se intoarce la o alta casa, sau mai precis la adevarata "acasa". Credeti-ma suferinta nu face altceva decit sa va consume energia, pofta de viata si prezenta alturi de cei care va sunt alaturi. Cu suferinta NU-L MAI PUTETI ADUCE INAPOI oricit ati dori acest lucru. ACCEPTATI SI ELIBERATI-L! Depinde de d.voastra sa aveti puterea de a va ridica privirea, de a accepta si nu de a nu va resemna, sa gasiti motive care sa va aduca permanent in memorie momentele placute petrecute impreuna si sa va ginditi doar ca la o despartire TEMPORAR! Pote v-ar fi mai usor sa va imaginati ca a emigrat intr-un alt stat si ca in loc de scrisori telefoane sau alte modalitati de comunicare, v-ar transmite mental, intuitiv sau in vise ca va mai poate fi alaturi o perioada te timp.
Acum am sa ma dresez tie, Marwana, Surprinzator, abserv cu o bucurie interioara deosebita ca ai reusit sa depasesti momentul tragediei, sa accepti "plecarea", sa te detasezi si sa privesti lucrurile dintr-o alta perspectiva. Ma bucur ca aceasta observatie vine si din partea ta, aceea ca mesajele mele ajung totusi la inima parintilor greu incercati, defapt acesta este si motivul principal care m-a determinat sa postez pe acest site, de a-mi arata compasiunea, intelegerea si disponibilitatea la sprijin sufletesc si spiritual. Asa este, ai perfecta dreptate, cei care nu sunt familiarizati cu anumite realitati care transced puterea noastra de intelegere, trec prin citeva etape succesive pina in momentul in care sunt pregatiti sa-si elibereze sufleteste ingerasul "inaltat" Important ar fi sa gaseasca forta interioara care sa-i ajute sa treaca cit mai repede peste sentimentul negarii, al revoltei, al dezicerii sau renegarii, ca mai apoi sa ajunga la sentimentul premergator al "pacii si impacarii sufletesti" ca in final sa acepte si sa se detaseze deliberat de eveniment. Asa cum afirmam si in precedentele mesaje, fiecare eveniment pe care il traim, fericit sau nefericit, este o sursa si o suma de experiente de viata care ne pot ajuta sa transcedem planul material ca sa vedem si dincolo de el. Chiar daca nu intelegem ratiunea unor evenimente tragice ele totusi au un rol determinant sa ne punem intrebarile existentiale cum ar fi: Cine suntem, De unde venim, Unde mergem, Exista altceva dincolo de "moarte" etc. intrebari pe care in mod normal, daca nu ar fi astfel de intimplari, nu ni le-am pune probabil niciodata. Paradoxal, aceste "tragedii" ne fac sa ridicam capul din pamint, sa ridicam cu speranta ochii spre cer, sa alimentam setea de cunoastere si sa ne detasam de planul material efemer care DE FAPT SI DE DREPT ESTE UN MIJLOC PRIN CARE NE MANIFESTAM SI NU UN SCOP CA SA EXISTAM! Crede-ma ca atitudinea ta este cea potrivita, aceea de a trimite zimbete si multumiri pentru ca ingerasul, v-a oferit privilegiul de a va accepta ca parinti, de a va fi infrumusetat viata, chiar si pentru o scurta perioada de timp si ca odata cu plecarea ei, a declansat in tine si probabl si in sotul tau, un alt complex de sentimente, de nazuinte de perceptii si constientizari. Sunt alaturi de voi toti si voi fi atit timmp cit imi veti permite sa ramin:)
Draga Lilylore, Un alt motiv de satisfactie sufleteasca si mesajul tau, ma bucur ca sunt in asentimentul tau si al vostru si ca ce exprim, isi regaseste ecou in strafundurile voastre:) Este adevarat, fiecare facem parte dintr-un plan bine stabilit si poate o sa te surprinda, dar multi dintre noi acceptam sau chiar alegem tot ce ne este dat sa traim in momentul in care coborim in forma fizica. Ca sentiment de independenta avem totusi ceea ce se numeste LIBER ARBITRU. El ne permite sa facem propriile noastre alegeri, sa ne asumam responsabilitatile alegerilor facute si sa ne oferim totusi sansa fie de a ne corija greselile sau, fie nesansa afundarii in persistenta in greseala. Este foarte posibil ca acest plan divin care te priveste si pe tine personal, sa includa si un "bebe in bratele tale" insa daca el nu va avea concretizarea pe care ti-o doresti asta nu inseamna ca este o pedeapsa divina. Uneori poate reprezenta o recompensa pentru ca este foarte posibil sa ti se intimple anumite evenimente care sa iti releve ca lipsa unui copil poate fi o binecuvintare. Poate parea paradoxal ceea ce-ti spun insa, chiar daca nu vedem intotdeauna lucrurile in acest fel, tot ceea ce ni se intimpla are un fundament preponderent pozitiv. Daca poti ridica citeva semne de intrebare in legatura cu ceea ce am afirmat aici, am sa-ti pot da la o viitoare discutie pe acesta tema, mai multe lamuriri.
Buna Cami_Vic, Sincer, regret pierderile suferite de tine mai ales ca una a avut loc ca urmare totusi a unei neconcretizari in plan fizic, in sensul ca miracolul nasterii nu s-a finalizat, in timp ce cea de-a doua pierdere a avut o concretizare extrem de palpabila. In cazul tau, cele doua evenimente, asa cum ai constatat si tu la rindul tau, au avut doua planuri deosebite de desfasurare. Prima pierdere a fost aceea a unei "vieti" mai mult decit plapinde care doar pilpiia in interiorul corpului tau, suficient cit sa-ti constientizeze sentrimentele materne dar insuficient sa se concretizeze material. Aici practic legatura sentimentala a fost unidirectionata de la tine catre Victor intrucit tu ai fost constienta de existenta lui in timp ce el nu a apucat sa constientizeze existenta ta in planul lui fizic. Suferinta ta a fost poate mai mult de natura unei neimpliniri, a unui eveniment care ti-a refuzat, cel utin momentan rolul de mama dar care lasa totusi loc unei viitoare sarcini finalizate cu succes. Cu siguranta, te-a ajutat si in perspectiva celei de-a doua tragedii, aceea de a accepta mai usor plecarea mamei tale, pe care sustii ca ai iubit-o extrem de mult. Pierderile din viata ta sunt totusi expresia a doua sentimente usor diferite. pierderea unui copil este perceputa mult mai grav pentru ca ne-am obisnuit ca ritmul natural si firesc, zicem noi, al plecarii dintre noi se petrece dinspre ascendenti - bunici, parinti - catre descendenti si nu invers. Viata insa de multe ori ne ofera evenimente nedorite care rastoarna uneori acest desfasurator biologic. Asa cum spuneam si in precedentul mesaj, paradoxal, plecarea unui copil declanseaza in noi intrebari legitime despre esenta si originea noastra si nu plecarea parintilor sau a bunicilor pe care le consideram naturale si care nu ne pun in situatia de a ne pune aceleasi intrebari existentiale. Si pentru ca ai abordat o anumita tema a discutiei, pe care nu au semnalat-o si alti parinti, cu permisiunea ta, am s-o aprofundez putin mai pe larg. Poate parea cinic din nou cee ce spun insa daca ar fi sa fac o departajare a suferntelor, consider ca suferinta determinata de asistarea neputincioasa la chinurile resimtite de un copil sau parinte care nu mai are sansa unei vindecari, care traieste o continua agonie, constienta sau inconstienta, este superioara celei resimtite de pierderea unui dintre ei. Afirmatia este justificata de faptul ca in primul caz esti martor mut aflat in incapacitatea de influentare a respectivei stari zi de zi si la un moment dat chiar ajungi in sinea ta sa-ti doresti tu personal un final, care ti s-ar parea o binecuvintare si o eliberare in acel caz, comparativ cu cel de-al doilea caz in care timpul iti poate fi un aliat care sterge intensitatea durerii si care iti ofera sansa acceptarii si detasarii constiente fata de eveniment. Depinde de noi sa dovedim deschidere pentru a-i putea percepe alaturi de noi pe cei plecati dintre noi, insa trebuie sa avem grija ca acea deschidere sa nu fie tot expresia unei forme de egoim, pentru ca ne putem dori acea perceptie doar ca sa ne linisteasca ca cel plecat continua sa existe dar caruia inca nu-i putem da eliberarea pentru ca preferam sa-l stim alaturi de noi chiar si in spirit si asta doar pentru ca nu-l mai putem avea alaturi in plan fizic. Practic facem un troc in favoarea noastra pentru ca ne pacalim ca afisam o falsa acceptare in privinta plecarii dar continuam sa-l tinem legat de noi invocindu-i prezenta prin perceptii extrasenzoriale, mediumice sau in vise. ELIBERAREA presupune DETASAREA, renuntarea la orice fel de contact sau de manifestare a existentei de orice natura a sa si pastrarea doar a amintirilor, nu nostalgice, ci care sa sarbatoreasca fiece clipa petrecuta impreuna de-a lungul timpului.
Dragi prieteni, Asa cum am promis in precedentul mesaj, revin cu o tema care ne priveste pe toti in egala masura, aceea a originii, scopului si destinatiei existentei noastre. Deci, "CINE SUNTEM?" Pentru inceput as dori sa va fac sa intelegeti ca exista o mare diferenta de perceptie a ceea ce suntem noi in mod real. Daca vom intreba pe marea majoritate dintre noi cum ar considera ca este corect sa spunem, "noi-corpul fizic si sufletul nostru sau noi-spiritul, entitatea, sufletul si corpul nostru" am avea surpriza sa constatam ca acea majoritate ar imbratisa prima expresie si imi permit sa spun ca este gresit! Consecvet mesajelor postate am sa reiterez afirmind ca noi SUNTEM ENTITATI/SPIRITE INCORPORATE IN INTERIORUL UNOR VEHICULE DENUMITE GENERIC CORPURI si cind ne adresam la persoana I-a singular spunem EU SI CORPUL MEU SI NU EU SI SUFLETUL MEU! Este normal sa spunem asa pentru ca noi suntem eterni si doar imbracam temporar diverse forma materiale prin intermediul carora ne manifestam in plan fizic. Doar in corp fizic putem interactiona cu materia, este adevarat insa ca si din starea energetica putem influenta materia, dar de multe ori acest lucru nu ne este permis. Prin prisma acestei afirmatii mai ridic inca o tema ce poate parea paradoxala, tema POSESIUNII, a APARTINERII sau a APARTENENTEI. De fapt, noi nu apartinem in mod real nimanui in plan fizic, indiferent ca ne sunt membri de familie, parinti, frati sau copii pentru simplul motiv ca atit parintii nostri cit si noi, in calitate de parinti, in momentul procrearii, CONCEPEM IN FAPT DOAR VEHICOLUL care va pastra amprenta genetica a corpurilor fizice ale parintilor biologici si va servi la manifestarea in plan fizic a celui care ne poate fi descendent adica a ENTITATII care coboara in vehicol! Daca am concepe ENTITATEA/SPIRITUL, atunci ar trebui sa realizam ca suntem DUMNEZEI, lucru extrem de NEADEVARAT CARE FRIZEAZA BLASFEMIA. Din acest considerent acceptind ca atit parintii, bunicii dar in mod special copiii, ne sunt PARTENERI EGALI IN DREPTURI, TOVARASI DE DRUM, FIECARE CU UN DESTIN PERSONAL ASUMAT SI CA NU NE APARTIN IN MOD REAL, putem reconsidera expresia "... meu/mea". Din aceasta cauza ar trebui sa le respectam optiunile si sa nu mai incercam sa le mai impunem dorintele, sperantele sau asteptarile noastre. Acceptind aceasta teorie ne va fi mult mai usor sa trecem peste plecarile celor dragi dintre noi, sa respecatam momentul in care ei aleg, conform destinului lor, sa faca acest pas si sa-i incurajam sa paseasca cu incredere pe drumul intoarcerii lor ACASA! Ca sa fiu bine inteles, am sa subliniez faptul ca originea fiecaruia dintre noi este de natura DIVINA, ca suntem asemeni scinteilor "FOCULUI DIVIN", capabile sa aprinda un foc mai mic la rindul lor, ca putem exercita diverse forme de manifestare si ca relatile familiale dintre noi se manifesta doar in plan fizic. In afara formei fizice, suntem entitati constiente, de sine statatoare, capabile de evolutie si ca avem un fel de parteneriat cu acele entitati aflate pe acelasi plan evolutional.
Adrian, cred ca toti avem nevoie de aceste cuvinte pe care ni le impartasesti si noua, celor cu sufletul plin de durere. Eu mi-am pierdut fiica acum 5 ani , avea 22 de ani,am dus o lupta foarte grea cu mine insumi, cu cei din jur , pentru a reusi sa merg mai departe cu liniste si pace in suflet. Recunosc, mi-a fost tare greu, aveam momente cand cadeam ,parca de multe ori nu mai vedeam in jur nimic, nici o lumina, ma loveam uneori de indiferenta si nepasarea celor din jur...da, am trecut prin niste incercari foarte grele, care mi-au pus la indoiala speranta ca intr-o zi voi fi bine, ca va fi bine. Si totusi, atunci cand ramaneam singura , cand mi se parea ca totul este pierdut, atunci simteam o putere , CEVA care ma ridica, ma incuraja si imi dadea speranta sa merg inainte. A fost tare greu drumul acesta , uneori si acum mai am momente grele, dar in timp am invatat o lectie. Am inceput sa ma apropii tot mai mult de Dumnezeu, sa ma rog asa cum numai o mama plina de durere poate, cu toata inima si sufletul meu ...si atunci incet, s-a produs un miracol. Am inceput sa ma ridic incet, sa depasesc acea stare de durere, tristete, furie, disperare. Am inceput sa accept ca trebuie sa merg mai departe , prin credinta, rugaciuni si dragoste . Sa caut sa imi umplu inima de dragoste si bucurie pentru Dumnezeu, pentru cei din jurul meu si mai ales sa inteleg ca toata durerea si suferinta mea nu are rost, ca imi fac rau doar mie si ca asa nu ajut pe nimeni. Am incercat sa ma apropii mai mult de familie, sa ii inteleg, desi si aici a trebuit sa lupt din greu...sa imi las deoparte durerea, egoismul meu , sa lupt pentru a-mi recastiga familia. Si a fost tare greu, cu sotul meu , nu a putut accepta durerea si isi dorea sa iasa din ea cu orice pret, apoi baiatul meu, parintii mei au cazut si ei ...toti au cautat o cale prin care sa depaseasca aceasta incercare dar nu au reusit . Doar cu ajutorul Lui Dumnezeu am putut sa fac fata la toate si acum nu pot multumi indeajuns Bunului Dumnezeu ca mi-a dat puterea, intelepciunea si taria de a nu renunta la lupta .Pot spune ca acum suntem o familie mai unita ca oricand, ca dragostea Lui Dumnezeu ne uneste si atunci cand l-am primit pe El in familia, in casa si inima noastra , am primit liniste, pace si bucurie in suflet . Este o altfel de bucurie si fericire , dar o simt ca este mai puternica si pretioasa ca orice. Si in ultimul timp imi visez fiica. o visez atat de fericita, de bucuroasa , ma imbratiseaza si imi spune de multe ori ca ma iubeste . Stiu ca ea este bine, asta ma linisteste si pe mine . Da, cred ca trebuie sa fim puternici, sa luptam, sa nu ne lasam coplesiti de durere, sa incercam sa le primim toate cu credinta si speranta ca toate au un rost. Si cu ajutorul Lui Dumnezeu , totul este cu putinta. Cu respect, Rodica.
Ultima oară modificat de Rodica pe 5 Sep 2012, ora 20:47, modificat de 2 ori în total.
Buna Rodica, Sincer, regret ca ai fost nevoita sa treci printr-o incercare extrem de dureroasa pina sa ajungi sa apreciezi ceea ce era cel mai important: Credinta in DUMNEZEU, atasamentul fata de valorile familiei, sprijinul si intelegerea reciproca precum si participarea din postura de aliati la toate luptele vietii! Totusi, important este faptul ca ai trecut peste durerea pricinuita de pierderea fiicei, ca in urma acesti pierderi ai iesit chiar mai intarita si ca atitudinea ta ii faciliteaza Alinei un contact deschis si plin de multumire si fericire cu tine. Este firesc sa fi resimtit intreaga greutate a sentimentului de acceptare si detasare de suferinta sufleteasca pricinuita de o asemenea pierdere, dupa ce mai intii ai incercat intreaga povara a unor sentimente contradictorii sau de multe ori distructive, de negare, furie, izolare, renuntare, renegare etc. Gustul "victoriei" este cu atit mai dulce cu cit lupta a fost mai grea si acum este timpul sa savurezi acest gust. Nu pot decit sa-ti doresc sa te bucuri de tot ce ai cistigat, de regasirea familiei, de regasirea motivatiilor care v-au facut sa fiti tari si sa vreti sa continuati lupta, chiar si in respectul celei care va vegheaza de undeva de sus:). Fie ca PUTEREA DOMUNUI IISUS sa va dea forta sa infruntati impreuna toate greutatile vietii, BINECUVINTAREA LUI sa va insoteasca pe CALEA vietii voastre, sa va tina uniti si sa va dea prilejul de a va bucura de tot ce aveti in acest moment!
Am senzatia ca incep sa inteleg anumite lucruri care au avut loc. Am avut un sentiment ciudat nu doar eu, dar si sotul ( sau chiar comvingerea) atunci cand i-am vazut corpul lipsit de viata ca LUCA nu e acolo. Merg ades la mormantul lui si acelasi sentiment ciudat ma incearca. Nu am spus nimanui pentru ca ... intr-un fel ma simt vinovata pentru asta. L-am visat de cateva ori si de fiecare data cu alta infatisare, alta voce, alt sex, de fiecare data insa ceeasi prezenta. Mi-a spus ca are lucruri importante de facut acolo si ca nu ma poate vizita ori de cate ori imi doresc eu si ca el merge acolo la facultate. Nu am inteles nimic cand m-am trezit, dar totul parea atat de real... Sotul l-a visat de curand intr-o ipostaza pe care a trait-o insa a comunicat cu el prin priviri si la un moment dat cineva i-a spus ca trebuie sa plece pentru ca atat i-a fost permis sa il vada. I-am multumit lui Dumnezeu ca i-a oferit fiului meu Imparatia Cerurilor si Invierea Domnului a capatat o alta semnificatie pentru mine. Pe de alta parte am impresia ca nu il iubesc suficient si ma simt vinovata pentru faptul ca am acceptat atat de repede plecarea lui LUCA chiar daca nu trece ora din viata mea fara ca gandul sa imi zboare la el si fara ca dorul si sentimentul de neputinta si de vina sa ma paraseasca. Cred cu tarie ca nimic nu e intamplator, ca toate se intampla cu un scop, ca exista viata dincolo de de moarte(de fapt nu exista moarte) si totusi nu inteleg de ce niciodata nu suntem pregatiti pentru asta. De ce ne doare, de ce ne e dor, de ce mereu simtim ca lipseste cel mai important lucru din viata noastra si ca nu e corect ce ni se intampla?