Știu ca povestea noastră nu se incadreaza intru totul in tema comunității insa am citit câteva povesti cutremuratoare (spun câteva pentru ca nu am avut încă timpul necesar sa parcurg pe îndelete forumul) si am văzut o mare empatie ce vine tot de la oamenii greu încercati de soarta. Înainte de toate vreau sa-mi exprim sincerele condoleante pentru toate mamicile si taticii de ingerasi dar si pentru cei cărora viața le-a rapit, cel puțin pentru o vreme, dreptul la fericire, prin pierderea cuiva drag.Am ajuns pe acest forum din pura întâmplare : eram intr-unul din momentele grele prin care trec si căutăm cumva alinare pentru mine dar si pentru familia greu încercată in ultimele luni. Așa am găsit si citit povestea trista a Biancai Brad pentru ca mai apoi sa găsesc aceasta comunitate frumoasa.
Povestea noastră trista a început in August 2011, la doar o zi după weekend-ul ce reunise familia si un grup restrâns de apropiați, la un eveniment fericit din vietile noastre : in acel sfârșit de săptămâna, eu si prietena mea am devenit soț si soție. Din păcate fericirea nu a durat decât o zi; in lunea imediat următoare, familia a fost implicată intr-un accident rutier - tata ce era șofer pierde inexplicabil controlul volanului si se izbesc de un cap de pod de pe marginea șoselei. In urma impactului, pasagerii suferă leziuni nu foarte grave : tata o lovitura ușoară la genunchi, pasagerul dreapta fata 3 coaste fisurate (de la centura de siguranță) si ceva arsuri pe fata si mâini de la airbag (ambii pasageri din fata purtau centurile de siguranță), mama ce se afla pe bancheta spate-dreapta fractura de bazin iar sora-mea, cea mai grav rănită, a suferit o fractura la coloana vertebrala cervicala - fiind înaltă a lovit cu capul plafonul mașinii ceea ce a dus la compresiunea coloanei vertebrale. Imediat după impact a încetat sa mai respire si a fost mentinuta in viața de prietena ei cea mai buna ce este paramedic (pasagera dreapta-fata) prin respiratie gura la gura, pana la venirea ambulantei după 50 minute. A fost intubata in drumul spre spitalul de urgență din Buzău unde a ajuns in stare critica. De la acest spital a fost trimisa de urgență la spitalul Bagdasar Arsenie din Capitală. Aici am primit teribila veste : fractura de vertebra C2 a cauzat lezarea ireversibila a maduvei spinarii, motiv pentru care i-au fost acordate șanse de 1-5% de supravietuire iar in cazul in care rezista va rămâne pe viața dependenta de aparatul de respiratie artificiala si fără a putea mișca sau simți ceva sub nivelul gatului. Vazând ca doctorii de aici nu erau dispusi sa-i acorde nici o șansa am luat hotărârea sa o transportam in Grecia unde un doctor cu suflet mare si-a asumat riscul si a fost de acord sa încerce sa repare ceva, cel puțin din punct de vedere ortopedic (in acest moment nu exista tratament pentru leziuni ale maduvei spinale). Am ajuns in Atena joi in zori iar pana după-amiaza era deja in sala de operatie. Rezultatele, din punctul de vedere al chirurgului, pe partea ortopedica au fost bune. Din păcate soarta nu a fost de partea ei : in următoarele 2 saptamâni cât a stat internata la terapie intensiva nu a dat semne ca-si va recupera ceva din funcțiile motoare sau senzoriale sau măcar ca încearcă sa respire singura. Cum spitalul din Grecia nu a mai putut face altceva pentru ea si fiind intr-o stare critica dar stabilă, am reușit sa strangem banii pentru transportul ei in Statele Unite unde locuia de câțiva ani.
Odată ajunsa in US a fost internata intr-un spital din Florida pentru ca mai apoi sa meargă intr-un program intens de recuperare.
Din păcate timpul s-a scurs iar ea nu dădea semne ca va putea vreodată respira singura. După multe si chinuitoare probleme pulmonare, infectii, etc, a intrat in moarte cerebrala cauzată de privarea creierului de oxigen. Doctorii i-au urmat dorința exprimata printr-un "living will" si au oprit aparatele ce o tineau in viața in data de 14 Decembrie. Aceasta este data la care am rămas singur la părinții "daramati" psihic. Am rămas singurul copil care ar trebui sa le fie alături insa locuim in orașe diferite iar vizitele devin din ce in ce mai greu de suportat - am încercat si încerc din răsputeri sa-i susțin insa totul este atât de greu si mă consuma pana pa ultima picatura.
Îmi cer mii de scuze pentru mesajul lung insa cred si sper ca, scrisul, îmi poate usura un pic inima greu încercată si sa-mi recapat puterea de a fi umărul pe care cei bătrâni sa-si poată apleca fruntile.
Multumim mult pentru timpul acordat.