Forumul EMMA

A fost dorit, asteptat, programat... Intre atitea fetite din familie, era in sfirsit un baietel... Era dorit, asteptat.
Inainte de Craciun, in luna a opta de sarcina, din curiozitate, mi-am verificat tensiunea. Era 16. Am inceput sa iau pastile. N-a cedat. M-am internat rapid pentru analize. In spital, controale, injectii, pastile. Totul parea revenit la normal. Urma sa plec acasa. Luni seara ma gindeam ca marti voi pleca acasa, vom face bradul, miercuri vom merge cu colinda si joi vom fi fericiti de Craciun: fetita cea mare, bebelusul din burtica si eu.
Marti dimineata, la controlul de rutina din spital, aparatul n-a mai auzit bataile bebelusului. Pur si simplu... Am fost dusa la un alt aparat mai performant. Si aici s-a auzit doar linistea... Am fost dusa la un ecograf performant....Doctorii se tot dadeau unul pe altul la o parte din fata ecografului „da sa incerc si eu!”. Apoi s-a facut iar liniste...
Apoi a sunat ca din fundul pamintului: „Copilul e mort. Cum doriti sa-l nasteti, natural sau cezariana?”
Mi s-a facut frica. Mi-a fost frica sa-l vad, mi-a fost frica sa-l ating, mi-a fost frica sa vad reactiile medicilor la vederea bebelusului. Am fost lasa si am ales cezariana.
Dupa aceea au inceput sa circule vestile: „era plurimalformat”, „era un avorton”, „era insuficient dezvoltat”, „nu era un produs viabil”, „oricum n-ar fi trait”, „era un accident genetic”.
Numai eu am urlat, in sinea mea: „era bebelusul meu!”. Iar n-am avut curaj sa spun asta cu voce tare.
Toti imi spun ca e mai bine ca s-a intimplat asa. Ca acasa ma asteapta celalalt copil. Ca mi-ar fi fost greu sa cresc singura un copil normal si unul cu handicap. Ca m-ar fi durut mult mai mult sa-mi moara in brate. Ca ar fi avut de suferit si celalalt copil. Ca drama ar fi fost mult mai mare daca apuca sa vada lumina zilei. Ca bebelusul n-a vrut sa traiasca. Ca Dumnezeu a avut grija de noi, cele ramase aici. Ca timpul va sterge durerea. Ca asta a fost destinul. Ca sint norocoasa. Ca puteam sa ajung si eu dincolo. Ca puteam sa las copilul cel mare singur. Ca s-a intimplat in spital.
In prima zi de Craciun a nins in sfirsit. A nins foarte frumos, totul s-a acoperit de alb. Ca un facut, in spital am avut patul linga geam. Am vazut fulgii mari si albi cum cadeau. Mi se parea ca auzeam loviturile lor cind ajungeau pe jos. Simteam fugii cazind in sufletul meu ca niste pietre peste un mormint.
Auzeam in jur femeile pregatindu-se de alaptat. Eu luam pastile ca sa nu alaptez. Auzeam copii colindind. Auzeam forfota strazii de ajun de Craciun. Auzeam urarile de Craciun. Auzeam urarile de fericire pentru nou-nascuti. Auzeam preotii colindind. Auzeam medicii incercind sa-mi explice ce s-a intimplat.
Ma visam alaptind, leganind, visam la schimbatul scutecelor, la cintecele de leagan, la colici, la febra dintisorilor, la primele cuvinte, la primii pasi. Totul s-a transformat in pulbere.
Acum invat. Invat sa traiesc cu durerea in suflet. Invat sa pling in sufletul meu. Invat sa pling in liniste. Invat ca viata merge mai departe. Invat sa nu mai pun intrebari pentru ca raspunsurile lor vor duce la alte intrebari. Invat sa traiesc cu privirile compatimitoare ale celorlati: „saraca...”.
Numai Dumnezeu stie ce s-a intimplat exact. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple asa. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple de Craciun. Mi-am dat seama ca sintem prea mici si prea neputinciosi in fata Lui. Sintem ca niste fire de praf in univers.
Poate voi afla de ce s-a intimplat asa, dar asta pe lumea de dincolo. Poate acolo imi voi cunoaste ingerasul. Poate acolo voi reusi sa-l alint, sa-i cint, sa-l string in brate, sa-l sarut, sa-l mingii, sa-i spun ca il iubesc, ca l-am asteptat, ca mi-a fost dor de el. Dar trebuie iar sa recunosc ca mi-e frica sa ma grabesc spre acea lume.
Fetita cea mare mi-a spus ca mai vrea un bebelus... stiu eu oare?....

Iasi, 28 decembrie 2008

Sunt alaturi de tine draga Roxana,
multumesc ca ni te-ai alaturat cu povestea ta trista, astfel iti vom putea fi mult mai usor alaturi cand vei avea nevoie.
Acum cuvintele sunt de prisos , stiu ca e prea devreme si nimeni si nimic nu va putea schimba ceea ce simti, nimeni nu va putea stinge dorul si durerea aceasta mistuitoare, dar vei sti ca noi totdeauna vom fi aici, iti vom fi alaturi.
Cu inima indurerata iti spun bine ai venit, desi as fi preferat sa nu ai nevoie de noi, in sanul familiei EMMA, aici vei putea plange alaturi de noi, vei putea vorbi cu ingerasului tau iubit..fara ca nimeni sa te judece!
Pentru tine mama iubitoare calde , si iubitului tau ingeras..somn lin printre astre, iar Maica Domnului sa-l legene asa cum noi mamele am fi facut-o pe pamant!

Roxana, niciodata nu stim cum e mai potrivit sa-i intampinam pe cei ce intra in aceasta familie a "parintilor de ingerasi"... pentru ca durerea ta este durerea mamicile de pe acest forum care au trecut prin focul acesteia si, ca si tine, fiecare isi simte aceasta cruce grea... cea mai grea... Insa se sustin reciproc, se imbratiseaza si isi salveaza sufletele de disperare. Prezenta ta aici, printre cei ce-ti inteleg cosmarul, printre cei ce banuiesc propria-ti disperare, speram sa-ti fie pansament pe sufletul insangerat...
Iti suntem aproape, draga mea, oricand vei avea nevoie de un cuvant cald, de o mangaiere blanda, ori de cate ori vei dori sa ne vorbesti despre puiutul tau, intotdeauna cand ii vei trimite vorbe de alint catre nori acolo unde a plecat atat de devreme, oricand iti vei striga durerea...
Te vom lua in brate, te vom purta in gand, vom fi aici... pentru tine... pentru toate mamicile de ingerasi...
Te vom ajuta sa iti gasesti puterea de a rezista acestei incercari a vietii.
Pentru fetita ta, pentru tine...
Cu mult drag, Liliana

Buna, Roxana draga!
Imi pare foarte rau ca si tu ai fost rapusa de necazul pierderii unui suflet atat de asteptat si iubit. Stiu cat e de infiorator, pentru ca si eu, la doar 21 de ani, speram sa fiu o mamica tanara, dar am devenit o suferinda tanara.
Stiu, scumpa mea, cum simti ca ai intoarce muntii cu varfurile in jos, ai seca ape, ai face orice pentru a putea avea alaturi pruncul dorit si daruit de iubire si Dumnezeu.
Scumpa mea, ingerasii nostrii sunt foarte aproape de noi. Ei ne simt zvarcolirea, in propria noastra viata, ne simt dragostea fata de ei, grija fata de tot ce li se intampla lor acolo unde au ajuns.
Si, noi, atat mai putem face pentru ingerasii nostrii: sa ne rugam si sa aprindem lumanari.
Iar pentru sufletele noastre, sa incercam sa fim buni, sa ajutam cat mai multa lume, sa ne pese de greul si durerea semenilor nostrii.
Astfel, scumpa mea, ne vom pregati sufletele pentru a fi primite de Bunul Dumnezeu acolo printre astre, langa puiutii nostrii.
Te imbratisez si te sfatuiesc sa tii usa familiei E.M.M.A. mereu deschisa, de acolo vei simti eternul miracol si materna alinare, caldura si bunatate.
Te pupacesc pupaceste cu pupici pupaciosi, zana noastra de ciocolata.
Pentru sufletul tau frumos,
Cu mare drag, Nicoleta!

Va multumesc pentru susutinere si mai ales intelegere...Sinteti o familie extraordinara, o familie a durerii si intelegerii nelimitate.
Mi-e greu sa trec peste asta... Uneori simt nevoia sa ma retrag intr-un loc izolat si pustiu sa pling si sa urlu:"de ce?"
Ieri am stat de vorba in sfirsit cu medicul ginecolog. Mi-a explicat cauza fizica a ceea ce s-a intimplat.
Dar cel mai dureros a fost cind am stat de vorba cu medicul de familie, o persoana extraordinara. In primul rind m-a trimis sa-i fac o slujba la biserica...Ca pentru mine Craciunul nu va mai avea aceeasi semnificatie. Apoi mi-a explicat de la ce a plecat totul...
La inceput am fost fericiti. Toata lumea ma ferica ca in sfirsit mi-am gasit jumatatea, ca ne potrivim perfect, ca ma accepta cu un copil. Chiar daca mai erau mici rateuri de gelozie, am inchis ochii trecind peste ele. Mi-am spus ca nimeni nu-i perfect. Apoi am hotarit sa ne casatorim si am facut toate pregatirile. Si daca tot am hotarit asta, mai vroiam un copil. Am vrut sa se nasca iarna. Bebelusul a aparut repede si nu s-a lasat asteptat. Apoi, in luna a doua de sarcina, a venit criza. A plecat de la un motiv banal:"De ce ai spalat masina?" Apoi, pe fondul starilor de tot felul din primul trimestru de sarcina, au venit reprosuri ca nu are afectiune, ca nu facem dragoste, etc. Am incercat sa-i explic ca sint insarcinata si eu am nevoie de afectiune. Nu l-a interesat. Am vrut sa ne despartim. Au urmat amenintarile:"ma arunc in fata trenului", "ma arunc de pe pod"...Bebelusul din burtica n-a contat...Parintii mei incercau sa-l calmeze:"gindeste-te la bebelus", "gindeste-te la ea, ca e insarcinata". Singurul lucrul ce l-a interesat era de ce incalcasem principiul si spalasem masina. Care principiu, habar n-am...
In fine ne-am despartit. Dar au urmat luni de pinda si hartuiala:"chiar nu vrei sa ne impacam?", "ai sa fii singura cu doi copii, hai sa fim iar impreuna", "mai gindeste-te", "ai facut copilul pentru santaj", "hai sa mai incercam odata", "poate totusi te mai gindesti", "e copilul nostru, hai sa-l crestem imreuna", "te dau in judecata pentru paternitate", etc...
Intre timp bebelusul incerca sa creasca...
In luna a saptea, la o repilca de genul:"da' nu-i copilul nostru?", a vorbit gura fara mine si i-am spus:"asta crezi tu!" Nu m-a mai sunat niciodata. Acum imi pare rau ca nu i-am spus asta mai devreme...
A fost si presiunea rudelor:"era un baiat tare bun", "va iubeste pe amindoua", "tu esti prea pretentioasa", "tu esti vinovata", "tu ai gresit", "te lua cu un copil cu liniuta"... Doar parintii mei m-au sustinut.
La prima sarcina interactionasem foarte bine cu copilul. La asta n-am reusit, doar sporadic il simteam ca iese in lumea noastra, in rest il simteam in lumea lui in care nu reuseam sa patrund...Mereu spuneam :"ce copil cuminte am..." A fost prea cuminte... Il vroiam mai vioi dar linga mine...
L-am simtit odata pe Sebi suferind enorm cind l-am vazut pe fostul cu alta intr-o simbata seara...Dupa care am primit mesaj:"nu-ti fa inca iluzii, era sotia unui coleg de servici". Am incercat sa stau de vorba cu Sebi, sa-i spun ca eu il iubesc, ca si ceilalti il iubesc si il asteapta, ca sora lui cea mare il iubeste si il vrea. Am simtit ca mi-a intors spatele si a intrat iar in lumea lui.
Aseara, medicul de familie mi-a spus ca exista cercetari in lume in care s-a demostrat ca nesiguranta relatiilor, starile conflictuale din relatii, situatia care fusese la mine, duc la copii cu malformatii sau la ceea ce am patit eu...
Ceilalti inclina din cap a neincredere cind le spun asta. Spun ca incerc sa dau vina pe partener (nu-i mai pot rosti numele).
Eu nu caut un vinovat. Il vreau doar pe Sebi inapoi... Oare Sebi a simtit? Ai mei imi spun ca e posibil ca n-a vrut sa se nasca. Oare a simtit indiferenta celuilalt? De ce nu a simtit dragostea si iubirea surorii lui si a mea? De ce nu a simtit cind sora lui ii lua apararea:"lasa-l mama, nu-l obliga sa se miste daca nu vrea"....De ce nu a simtit visele mele de alaptat, de primii dintisori, de primii pasi? Chiar asa de suparat a fost incit nici macar o gura de aer n-a vrut sa ia?
Aseara Lizuca, fetita cea mare, mi-a spus ca il vrea pe Sebi... Am izbucnit in plins si i-am spus ca si eu il vreau dar mai mult l-a vrut Doamne Doamne...M-a intrebat daca acolo unde e acum, mai are problema la "creierut". I-am spus ca nu. Aseara Lizuca imi mingiia burta. Acum vrea o surioara...
Azi se implineste o saptamina de cind nu mai e Sebi. Am aprins o luminare. Lacrimile inca n-au secat.

Draga mea
In Joia Mare, de dinaintea Sfintei Sarbatori de Pasti a inceput suferinta mea vesnica.M-am despartit de Ioana la o saptamana dupa...insa...a fost atat de trist.In preajma unei sarbatori..parca durerea apasa mai tare..cand vezi oameni fericiti...si in sufletul tau..durerea urla.
Vreau doar sa-ti spun ca copilasii nostri sunt bine acolo sus...unde nu exista durere, suferinta, chin.Eu ma gandesc doar....ca tot timpul asta..pana vom ajunge acolo(pt ca avem o menire si aici...si eu am un baietel..caruia trebuie sa-i ofer dragostea mea, sprijin ..o mamica de fapt)..ingerasilor nostri sa li se para doar o clipa.Vom fi candva pt totdeauna impreuna!Ii vom imbratisa si saruta obrajorii...ochisorii..le vom auzi glasciorul...
Doare tare...si nu va trece ...
Am mai spus...nu vreau sa treaca...nu s-ar putea...Trebuie sa invatam sa traim cu durerea aceasta in suflet..sa o intelegem si prin ea sa fim alaturi de ingerasii nostri.
Te imbratisez cu drag!

Cred ca durerea e amplificata de coincidenta unor sarbatori. Mie deja mi-e teama de urmatorul Craciun....

Este o vorba in popor "Sa nu-i dea Dumnezeu omului atit cit poate duce". Nu mi-am imaginat ca poate exista atita suferinta, atita durere si atitea lacrimi...

Draga Roxana,
As fi preferat sa te "cunosc" in alte imprejurari, dar daca soarta a facut sa ne numim mamici de ingerasi trebuie sa traim cu aceasta durere vesnica. Familia EMMA este aproape de tine oricand sufletul tau urla de durere. Stiu ce simti si acum e muuuuuult prea devreme sa-ti spun sa nu plangi. Eu ma descarc cel mai bine atunci cand plang si "vorbesc" cu ingerasul meu . Probabil ca in timp vom invata sa traim cu durerea si dorul care ne macina. Te imbratisez , draga mea, si ma rog pentru sufletul ingerasului tau, sa aiba un zbor lin printre ingerasi. Roaga-te la DD si atunci ai sa vezi ca te simti mai aproape de ingerasul tau. Fetita ta draga are un inger pazitor acolo, sus la DD. Dumnezeu sa iti dea putere si sa-ti aline suferinta.
Te pe tine si pe fetita ta, iar pentru ingerasi trimit si
Sorina, mama ingerasului David.

Cel mai greu imi e sa realizez ca nu va mai fi alaptat, leganat, cintat, primii pasi, primii dintisori...Asta am asteptat cel mai mult, asta am iubit cel mai mult la primul copil.
Aseara l-am intrebat pe ginecolog daca as mai putea avea copii. A spus ca la cum ma stie pe mine, nu crede. Alta durere...

Am simtit de la inceput ca ceva nu era in regula dar refuzam sa accept...Am simtit ca are lumea lui, am simtit ca in Decembrie se va intimpla ceva. Cind eram in spital, in seara de dinainte de a ma parasi Sebi, ma gindeam:"uite ca s-a intimplat ceva in decembrie, dar totul s-a terminat cu bine..." Apoi, a venit noaptea fatidica..
Toata sarcina m-am amagit ca va fi bine, ma bucuram enorm cind medicul imi spunea ca e bine, imi reprosam gindurile negre. Dar pina la urma se pare ca simtul matern a avut dreptate...

Medicului nu prea stiu ce i-as putea reprosa...Poate ca n-a fost suficient de atent, poate ca a tratat sarcina ca pe o sarcina obisnuita... Dar stiu ca a fost si este alaturi de mine. De bani nu s-a pus problema, n-a vrut sa ia nimic niciodata de la mine, n-am platit nici macar consultatiile, cit am stat in spital a tinut tot timpul legatura cu cei de acolo, iar cind am incercat sa-i dau ceva, m-a respins foarte vehement...

Draga mea,
Cei din jurul tau care iti spun vorbe de incurajare cum le-ai descris mai sus, ei nu inteleg durerea ta, la fel pateam si eu, mai ai un copil, bucurate de ea..dar nu e acelasi lcuru...fiecare copil are loc special in inima noastra...exact asa simt si eu dragostea ce i-o port lui David, nu i-o pot da Denisei...si daca v-a mai fi un alt bebe in viata noastra, el v-a avea alt locsor in sufletul meu.
Incearca sa te ingrijesti acum in perioada lauziei, eu am refuzat acest lucru, nu m-am considerat lauza, nu m-am odihnit, nu m-am ingrijit, am stat in frig(am facut pneumonie), am vrut sa fiu viteaza..lucru ce l-am simit apoi....si draga mea..plangi ori de cate ori simti nevoia...eu am avut nenorocul sa trebuiasca sa ma ascund de fetita mea..ea nu stie prea multe..si doamne ce greu a fost...vorbeste de Sebi ori de cate ori ai cu cine, si daca nu vino aici in familia EMMA, si vorbeste-ne de el...noi te vom asculta mereu, te vom imbratisa strans, strans...ne vom ruga pentru noi, pentru ingerasii cerului...pentru speranta si implinire...

Uneori, am senzatia ca durerea ma depaseste si ca nu mi s-a intimplat mie. Apoi imi dau seama ca asteptam un copil, vad golul din mine si ma podideste plinsul. Plec repede in baie sa nu ma vada Lizuca...
Oare nu l-am dorit destul? Oare trebuia sa fiu mai tare cind ma batea la cap sa ne impacam? Oare trebuia sa trec peste gelozie si sa ne impacam? Unde am gresit?
Sebi, de ce ai plecat? De ce s-au intimplat toate astea?

Bună Roxana, nu ştiu ce să îţi spun acum, dar aici vei găsi liniştea, vei găsi prietene pe care să te sprijini şi care să te ridice, întrebările, multe dintre ele vor rămâne fără răspuns, dar pe parcurs vei înţelege că nu eşti vinovată, că nu puteai face mai mult.
Te îmbrăţişez cu multă căldură şi îţi "ofer umărul meu" oridecâte ori ai nevoie.
Mihaela, mămica lui ANDREI.

Roxana....cu inima plina de durere iti spun si eu bun venit printre noi mamele de ingeri E fff greu si chiar daca si eu am trecut prin aceasta drama...crede-ma ca nu stiu ce sa iti pot spune ca sa iti alin putin suferinta.As vrea sa iau durerea ta asupra mea....pentru ca eu am invatat deja sa traiesc cu ea...As vrea intr-un fel sa te pot ajuta....Povestea voastra s-a petrecut in ziua de Craciun....Povestea noastra s-a intamplat exact in ziua de Pasti.... Si mie mi frica de Pastile care vor urma..Pentru noi aceste sarbatori nu vor mai avea acelasi farmec niciodata...Eu cred ca Dumnezeu are nevoie de ingerasi nevinovati sa salveze lumea....si ii alege doar pe cei mai buni.Si vei vedea ca intre mai multe date de nastere sau de plecare ale ingerasilor de pe acest forum exista legaturi...Ei se joaca frumos acolo sus intre norisori,iar noi aici ne-am gasit si pot spune cu mana pe inima ca mi-am gasit adevarate prietene.Vreau sa sti ca sunt alaturi de tine.Si ma rog pentru ingerasul tau...si pentru tine sa iti dea Dumnezeu putere si liniste..sa poti merge mai departe,pt fetita ta....pt Sebi.Va pup,si va imbratisez cu drag...Cristina,mamica ingerasului Razvan

Roxana, papusa trista si draga, poti sa plangi, sa strigi, sa taci, sa fugi si sa revii... asa cum simti, asa cum ai nevoie. Noi te vom intelege. Si te vom asculta si vom incerca sa te ajutam, fiecare in felul sau, asa cum putem...
As vrea sa te invit, daca vei dori, daca vei putea, daca vei simti nevoia, intr-o incursiune intr-o zona in care alte mamici de ingerasi si-au gasit un pic alinarea.
Exista pe acest site un loc de "intalnire" intre ingerasi si cei dragi ramasi aici, in urma lor. Este un loc simbolic, un mic altar in care amintirea fiecaruia se impleteste dureros, dar binefacator totodata, cu povestea pe care cineva drag acestora ne-a facut-o cunoscuta. Se numeste "Ingerasii nostri". Acolo am pregatit fiecarui ingeras cate un balonas alb ce-i poarta numele, iar celor dragi (parinti, bunici, frati, surori, matusi) le este deschisa o usa prin care patrund in universul povestii care l-a adus in aceasta lume si din care a plecat apoi.
Daca vei dori sa il gasesti si tu pe puiul tau, Sebi, in acest loc de intalnire sa-mi spui. Vom pregati si pentru el un balonas, ii vom atasa povestea pe care cu atata durere ne-ai spus-o si vom face astfel ca amintirea lui sa fie si in acest fel comemorata si numele lui mai des rostit.
Numele sau si data in care a plecat printre nori vor fi cele care ii vor crea propria identitate in mijlocul celorlalti ingerasi si va fi recunoscut ca fiind puiutul tau iubit prin povestea sa trista, dar unica, asa cum sunt unice fiecare din povestice acestor parinti indurerati.
Speram ca astfel sa simti si tu mangaierea zi de zi, de mii si mii de ori...de cate ori vei dori sa vii "in vizita" la baietelul tau, Sebi, pe acest site, in zona "Ingerasii nostri".
Te imbratisez, Roxana, mamica atat de tanara si de trista...
Liliana

nu stiu cum sa incep dar te inteleg perfect eu am pierduto pe fata mea laura tot in ziua de craciun anul trecu si sincer nu m-am vindecat rana mea tot crud este si acum de la un an
imi pare rau si nu pot de cat sa te incurajez si sant alaturi de tine
daca vrei sa vb cu cineva eu sunt aici
te imbratisez cu drag si fi puternica