Forumul EMMA

Povestea noastra incepe pe data de 17 martie 2017 cand aflam cu bucurie ca vom devenii parinti, socul maxim a fost cand, la prima ecografie am aflat ca vom avea gemeni. Nu mai incapeam in piele de fericire, incepusem sa planificam tot, cum facem camera, trebuie sa schimbam masina, sa incepem sa ne pregatim de veniea celor mai iubiti copii.
A fost o sarcina usoara, pana cand la 22 de saptamani si 4 zile, intr-o sambata, m-am trezit cu o scurgere usor rozalie, fara dureri, fara alte simptome. De panica, am plecat repede la spital sa vedem cum sunt puisorii. La ora 12, scumpii mei baietei erau vioi, fara semne care sa ne alarmeze, colul meu era inchis si de 4 cm, in schimb acea scurgere rozalie si un usor disconfort la spate m-au facut sa cer internarea, sa ma supravegheze macar o zi.
La ora 20 am simtit ca o strafulgerare sub burtica si am chemat asistenta, a venit si mi-a facut un algifen cu diazepam ca sa nu mai fiu asa agitata, ca doar stresez bebelusii.
Dupa doar 2 ore, disconfortul s-a transformat in durere si contractii... Am chemat iar asistenta care deja era nervoasa ca o deranjez din somn si am cerut sa ma vada un medic imediat ca ceva nu este in ordine. Dupa mai multe insistente a venit si doctorita care era de garda si la consult am vazut cum s-a albit la fata si nu a zis decat : "Imi pare rau, dar nu mai putem face nimic..."; Colul meu era dilatat de 4 cm iar sacul amniotic al primului bebelus era coborat... Am crezut ca nu aud bine si o tot intrebam ca ce sa nu se mai poata face???? Ca eu nu pot sa nasc atunci ca bebelusii sunt prea mici sa supravietuiasca!!!
Am fost mutata in sala de travaliu, mi s-a facut injectia cu oxitocina si mi s-a spus sa le chem cand cred ca o sa avortez (cuvantul asta imi da fiori si acum)... Am inceput sa am dureri groaznice, eram singura intr-un salon si in stare de soc, imi tot repetam ca asta trebuie sa fie un cosmar, ca nu mi se poate intampla asta, ca este o alarma falsa si bebelusii vor mai rezista la mine in burtica macar 4 saptamani ca cineva sa le dea macar 1 sansa.... Bine inteles ca nu a fost asa, la ora 3 dimineata, am strigat cat am putut de tare, a venit tot aceeasi asistenta sictirita, ca ce tot tip, ca vreau sa trezesc toata sectia? Mi-a ridicat patura si a zis ca sa stau potolita, ca nu avortez inca... dar deja o trezisem pe doctorita si a venit si ea sa vada ce se intampla, la 3:10 a venit grabit pe lume primul baietel (voinicelul-500g) si la 3:15 fratiorul lui de doar 430g (el era micul nazdravan - l-ar fi chemat Denis), amandoi scanceau si se chinuiau sa respire. Au fost pusi intr-o cutie de carton... iar dupa o ora m-au anuntat ca au murit. Intre timp eu am facut hemoragie si a trebuit sa mi se faca chiuretaj pe viu pt ca nu eliminam placenta.
17.07.17 cea mai trista si sfasietoare zi... pana am mai trecut o data langa....
Nu mai trebuie sa spun ca urmatoarele luni au fost groaznice si nu puteam intelege de ce s-a intamplat asta... imi vroiam copii langa mine... sau eu langa ei... Asa ca dupa 4 luni am nu ne-am mai protejat si ne doream cu disperare un copil.
Dupa 6 luni de la pierderea puiutilor am ramas insarcinata iar. Am plans de fericire si de teama... dar nu ma gandeam decat ca acum totul v-a fi bine, puiul meu are doi ingerasi care il vor pazii de orice necaz... dar se pare ca nu toate merg cum ne dorim...
Cu mare stres si groaza au trecut 26 de saptamani cand dr ginecolog mi-a recomandat sa fac analizele genetice de trombofilie, zis si facut. Cand au venit rezultatele, m-a anuntat ca mi-a facut programare la hematolog, pentru ca e posibil sa am nevoie de injectii cu anticoagulant avand 4 mutatii. Nu am mai apucat sa ajung la programare pt ca la 29 de saptamani fericirea nostra se naruia...
13.07.18 - Ma trezesc sa ma duc ultima zi la servici, ma cam durea spatele dar am zis ca e de la greutate, aveam o burtica destul de mare... si era ziua in care intram in concediu prenatal. M-am simtit mult prea slabita la munca asa ca am plecat acasa. Am dormit 2 ore iar cand m-am trezit, am simtit cum imi curge un lichid pe picior... usor rozaliu... Am crezut ca innebunesc, parca se repeta povestea. Am plecat urgent la spital si imi tot repetam in minte ca bebelusul este maricel, ca are sanse sa traiasca, ca v-a fi bine... Ajunsa la spital, la eco bebe arata bine lichidul parea in regula, la consult colul inchis si lung. Ma internez imi pun ceva perfuzii, ma linistesc si adorm... A doua zi dimineata simt iar acea strafulgerare sub burtica, chem asistenta, cheama doctorul, ii povestect cum am patit cu prima sarcina, ma urca pe masa sa ma consulte, colul deschis 4 cm... Am inceput sa plang si tot repetam ca nu se poate intampla iar... Mi-au pus perfuzie cu gynipral, nu a avut efect...
15.07.18 - la ora 3:20 l-am nascut natural pe Vladimir, un voinicel de 1550g, 42 cm si Apgar 7, care a respirat spontan si plangea cat il tineau micii lui plamanii, a avut tripla circulara de cordon dar medicii erau convinsi ca nu v-a avea probleme. Am reusit sa il vad de 2 ori si sa il ating usor pe manuta si piciorus, mi se parea cel mai minunt copil, m-au lasat sa ii fac si o poza. Dupa doar 2 ore, a avut nevoie de mascuta de oxigen, a facut hipoglicemie si au hotarat sa fie transferat de la Bistrita, la Cluj din cauza lipsei de surfactant, cel putin asa au zis. Ajuns la Cluj doamna doctor neonatolog m-a sunat si mi-a spus ca bebe nu e deloc bine, incearca sa il stabilizeze, dar are detresa respiratorie si fiind prematur, nu imi poate spune nimic sigur. Dupa cateva ore m-a sunat iar, bebe era cat de cat stabil respirator dar a facut o complicatie de ritm cardiac... Nu am apucat sa il botezam...
16.07.18 - la un an fara o zi de cand pierdusem gemenii, la ora 11:20 Vladimir a hotarat sa ne paraseasca dupa o hemoragie cerebrala gr4 si stop cardio-respirator... 31 de ore a luptat sa ramana alaturi de noi, dar trupusorul lui fragil nu a mai rezistat.
Asa ca inca odata am iesit din spital cu un teanc de acte, cu sanii plesnind de lapte, fara copil la pieptul meu si cu inima in bucatele...
Desi au trecut 8 luni si o saptamana si 1 an, 8 luni si 6 zile, in fiecare seara in mintea mea se deruleaza iar si iar aceleasi zile de cosmar.
Cu durere sfasietoare in suflet, in decursul a fix un an am devenit PARINTI, dar cum nu ne-am fi dorit niciodata... PARINTI DE INGERI...
Mami si tati va vor iubii mereu !!!

Draga Andra,
Deși stiam ce ti s-a intamplat, ma doare sufletul sa-ti citesc povestea. Plâng cu tine si pentru tine
As vrea sa te incurajez, dar nimic nu mi se pare potrivit.
Oricand simți nevoia să vorbești cu cineva, nu ezita sa imi scri. Te îmbrățișez strâns, scumpa mămică de ingerasi

Draga Andra,

Stii ca aici ne gasim refugiul si poate alinarea pentru ca toate de aici stim ce inseamna sa fii parinte de ingerasi! Incerc sa iti intind incat o mana indurerata care sa o sustina pe a ta si sa stii ca nu esti singura in lupta asta. Niciodata nu vom trece peste durerea asta, dar ei ne vor puternici si au grija de noi acum!

Un an de cand ai venit timid si prea grabit in viata noastra... un an de intrebari: cum ai fi fost? cati dintisori ai fi avut pana acum? ce ti-ar fi placut sa mananci? oare ai fi mers pana acum? cu cine ai fi semanat? in singura poza pe care o am cu tine esti plin de tuburi si ai mascuta care iti acopera aproape tot chipul... parca mi te stergi usor din minte...
Maine la ora 11 o sa fie 1 an de cand am auzit cruntele cuvinte... ca nu mai esti. Ne lipsesti enorm puiule, si tu si fratiorii tai... peste 2 zile ar fi fost si ziua lor... 2 ani ... Ce ma necajeste si mai mult este ca parca sunt singura care isi aminteste de voi... La multi ani acolo in cer scumpii mei copii...!
Singura consolare pe care o avem este ca voi fi din nou mamica, sper din tot sufletul ca totul sa decurga bine si de Craciun, fratiorul sau surioara voastra sa ne aline putin dorul de voi...

Scumpii mei îngerași, mai am decât 26 de zile pana când o sa va cunosc surioara și încep sa am emoții tare mari. Am avut câteva hopuri dar cred ca voi ați fost acolo și ne-ați protejat. Nu trece zi sa nu ma gândesc la voi și cum ar fi fost sa fiți lângă noi, dar pe zi ce trece cred ca toate se intampla cu un motiv. Asta nu înseamnă că am acceptat plecarea voastră. Povestesc oricui este deschis sa audă despre clipele foarte scurte petrecute împreună.
Îmi este foarte dor de voi...

Dragii mei puiuți, ieri surioara voastră a împlinit 4 lunite minunate. Știu ca voi ați fost alături de noi la nașterea ei înainte de vreme și v-ați asigurat sa fie bine... Chiar dacă o avem pe ea, nu trece zi sa nu ma gândesc cum ar fi fost viata noastră cu voi 3 nazdravani și pitica...