Kinderul meu, Alexandru
Scris: 13 Apr 2018, ora 23:23Nici nu stiu cum sa incep.Ma pufnește plânsul de câte ori mă gândesc la îngerașul meu.
Viata mea alaturi de sotul meu, a decurs conform "graficului" . Ne-am casatorit dupa 7 ani de relatie, la scurt timp ne-amluat casuta noastra si ne-am spus ca este timpul sa ne marim familia. Dupa 7 luni, in care eram dezamăgită de fiecare data când imi venea menstruatia, am ramas însărcinată. Mi se parea atat de ireal, ca parca, la inceput, imi si era teama sa ma bucur. Am fost întotdeauna o persoana optimistă, vesela, zambitoare, iar cine m-a vazut in perioada aceea imi spunea ca radiam de fericire si chiar asa era.
Sarcina a decurs normal, fara probleme deosebite. Am ales un medic bun din oras, am fost lunar la controale, am facut toate analizele pe care acesta mi le ceruse.
Si acum imi amintesc privirea sotului meu, cand se uita la ecograf la kinderul nostru(a fost cu mine la toate controalele). De ce ii spun ingerasului nostru kinder? Pentru ca nu am vrut sa stim ce este. Am mers pe principiul " nu contează ce este, sănătos sa fie!".
In data de 22 februarie, dimineata la 12-1 am inceput sa simt crampe abdominale, asemanatoare cu cele menstruale. M-am tot foit, am luat un no-spa si am incercat sa adorm, dar durerile persistau destul de regulat, asa ca pe la 3 am inceput sa le cronometrez. Stiam ca contractiile false sunt neregulate. Doar ca, eu aveam contractii la un interval de 8-9 minute, asa ca m-am ridicat din pat si am inceput sa imi fac bagajul. Nu apucasem sa il pregatesc, am tot amanat pe motiv ca mai am timp. Am aruncat ce am apucat in geanta, am facut un dus, apoi mi-am trezit sotul. Ne uitam unul la altul, zambind, simtind ca aia e ziua cand ne vom cunoaste puisorul. In jurul orei 7 dimineata am ajuns la spital in Petroșani. Pana am fost preluata si mi s-a facut internarea a mai durat o ora. Medicul care mi-a urmarit sarcina era la spital asa ca el este cel care m-a vazut. A spus sa mi se faca 3 injectii pentru a opri travaliul, ultima fiind la ora 17, iar daca nu au efect, voi naste in aceea seara. Aveam 35 saptamani de sarcina. Tin minte ca eram emotionata, simtiam ca voi naste in ziua aia, mi se spusese ca e ok, ca bebe e destul de maricel pentru a face fata cu brio vietii extrauterine. Injectiile nu avusesera nici un efect, contractiile devenind tot mai dese, 4-5 minute si mai dureroase( nimic insuportabil). Cu 10 minute inainte de ultima injectie, mi s-a rupt apa. Aveam 2 cm dilatatie si m-au transferat in sala de travaliu. Tin minte ca o adistenta imi spusese, cand strangeam din dinti in timpul contractiilor " chiar asa tare te doare, ca pe monitor nu se vede ca sunt contractii puternice? probabil o sa dureze pana dimineata si o sa doara si mai tare". La 19:30 ma aflam singura in sala de travaliu( se facea schimbul de tura) cand, la o contractie, am simtit capul copilului cum iese. Am tipat. Au venit repede asistentele si moasa. Din momentul acela totul s-a desfasurat extrem de repede. A durat maxim un minut sa ma duca in sala de nasteri, atat eu cat si moasa ne temeam sa nu nasc pe drum, pe coridor. Nici nu stiu cum am reusit sa ma tin de scaunul cu rotile si sa ma urc apoi pe masa de nasteri. Tin minte ca imi spuneau sa nu imping pentru a putea sa se echipeze . La cateva secunde moasa m-a taiat, imediat dupa iesind bebiţu'. Fara nici un efort din partea mea. Eram atat de socata, se întâmplaseră toate asa de repede, incat nu reuseam sa ma adun. Cateva secunde parca nici nu respirasem, asteptam sa il aud plângând. A inceput sa scanceasca firav, moment in care parca mi-a revenit inima. Moasa a inceput sa ma coase, ma rupsesem destul de rau, momente in care eu ma vaicaream continuu. Nu ma durea asa tare, dar nu imi revenisem din soc. In acele momente mi-au adus puisorul sa il vad, iar asistenta mia spus" uite-l mamico, da-i un pupic". A fost singurul pe care i l-am dat.
Deși era pe coridor, sotul nu a fost pe faza cand au trecut cu bebe, asa ca l-a vazut prima data abia a doua zi.
A doua zi, am discutat cu medicul neonatolog, totul era bine cu puisorul nostru, minunea nostra de 2100g. Retin ca a spus ca prematurii sunt imprevizibili, acum sunt bine, iar peste 10 minute pot sa nu mai fie. Nu prea am bagat-o in seama, eram prea fericiti. Ziua aceea a decurs fara incidente, Alex, caci asa l-am numit, se purta ca un copil normal. La fel si in ziua urmatoare, pana la amiaza, cand cand incercam sa il hranim, mai mult asistenta decat eu( era asa mititel ca imi era teama sa nu il scap), a facut o criza de respiratie. Se oprise din respirat si dadea sa isi inghita limba. In acel moment m-au scos afara din salon, dar au reusit sa il stabilizeze repede. L-au conectat iar la casca de oxigen, pentru ca ii scazuse saturatia si i-au pus inca o perfuzie. Mai avusese perfuzie si casca de oxigen in prima zi, preventiv pentru ca era mititel si sa nu se chinuie. In aceea seara am stat aproape toata noaptea langa el, langa incubator.
Urmatoarea zi, duminica de dimineata, m-a trezit doamna doctor pediatru( meficul neonatolog nu era in weekend) sa imi spuna ca Alex a facut putina febra, si avand in vedere criza din ziua precedenta, o sa il trimita la Timișoara, ca e mai bine pt el, acolo fiind mult mai dotati.
A venit sotul meu, l-am mai vazut o data pe Alex, inainte de a-mi face externarea pentru a pleca de graba la TImișoara, dupa puisorul nostru. Era o zi cetoasa, asa ca elicopterul nu a putut zbura. Au trimis o ambulanta de la Timișoara, cele de aici nefiind dotate pentru transportul prematurilor. Am ajuns cu sotul meu acasa, pentru a lua una alta, iar cand sa plecam ii suna telefonul sotului. Erau de la spital. Ne-au spus sa ne intoarcem repede ca s-a intamplat ceva. Tot drumul am tacut, amandoi. Simteam despre ce e vorba, dar nu indrazneam nici unul a spune. Cand am ajuns, ne-au dat cumplita veste. Alex, kinderul nostru, nu mai era. A murit cand il pregateau pentru transport, a facut hemoragie la plamani si nu au reusit sa il salveze. Am crezut ca ne fuge pamantul de sub picioare. Plangeam amândoi, nu ne venea sa credem ca puiutul nostru nu mai este. Zilele ce au urmat au fost cumplite.
Am fost sa ii cumpărăm costumas pentru înmormântare, vroiam unul alb, deosebit, dar toate erau mari. Vanzatoarele imi spneau ca sunt numai bune de botez, iar eu izbucneam in plans si repetam intruna ca sunt prea mari, ingerasul meu are doar 2 kg...
Nu am vrut sa il vedem inainte de înmormântare, imi era teama sa nu inebunesc. Acum regret. Era ultima sansa sa ne luam ramas bun, sa il iau in brate, sa il pup( o facusem doar o data, eram putin racita si nu am vrut sa ii dau raceala).
Rezultatul autopsiei- detresa respiratorie si edem cerebral( multi copii il au la nastere si se retrage in timp). Puisorul nostru a murit deoarece nu a avut plamanii destul de dezvoltati. 50% din copii nascuti in saptamana 34-35 de sarcina fac detresa respiratorie, iar din acestia 20% nu supravietuiesc.
Era o sansa atat de mica sa ni se intample noua si totusi s-a intamplat. Îngerașul meu a murit pentru ca s-a nascut prea devreme, era de altfel, un copil sanatos. De ce am nascut mai devreme? Nu stiu. Nici medicii nu au reusit sa gaseasca motivul.
Nu ne-a trecut nici o secunda prin minte ca am putea sa il pierdem pe Alex, ma imbarbatam spunandu-mi " ok, e bolnavior, o sa stam putin prin spitale, dar o sa fie bine". Daca am fi luat macar un moment in considerare posibilitatea de al pierde, am fi chemat preotul sa ii faca botezul
Acum sunt o mamica fara puisor, cu inima franta. Plang de dorul lui pana nu mai am aer, efectiv ma sufoc de dor. Sunt confuza, sunt furioasa, nu stiu încotro sa merg. Ne dorim sa ii facem lui Alex un fratior, sau o surioara, dar nu stiu daca voi avea curaj. Daca se repeta? As fi atat de îngrijorată si stresata in sarcina, ca i-as putea face rau bebelusului. Nu stiu ce sa fac
Puisorul meu, Alexandru, kinderul lui mami, te iubim enorm si ne e dor de tine. Vei ramane mereu in inimile noastre, iubirea mea mica.
Viata mea alaturi de sotul meu, a decurs conform "graficului" . Ne-am casatorit dupa 7 ani de relatie, la scurt timp ne-amluat casuta noastra si ne-am spus ca este timpul sa ne marim familia. Dupa 7 luni, in care eram dezamăgită de fiecare data când imi venea menstruatia, am ramas însărcinată. Mi se parea atat de ireal, ca parca, la inceput, imi si era teama sa ma bucur. Am fost întotdeauna o persoana optimistă, vesela, zambitoare, iar cine m-a vazut in perioada aceea imi spunea ca radiam de fericire si chiar asa era.
Sarcina a decurs normal, fara probleme deosebite. Am ales un medic bun din oras, am fost lunar la controale, am facut toate analizele pe care acesta mi le ceruse.
Si acum imi amintesc privirea sotului meu, cand se uita la ecograf la kinderul nostru(a fost cu mine la toate controalele). De ce ii spun ingerasului nostru kinder? Pentru ca nu am vrut sa stim ce este. Am mers pe principiul " nu contează ce este, sănătos sa fie!".
In data de 22 februarie, dimineata la 12-1 am inceput sa simt crampe abdominale, asemanatoare cu cele menstruale. M-am tot foit, am luat un no-spa si am incercat sa adorm, dar durerile persistau destul de regulat, asa ca pe la 3 am inceput sa le cronometrez. Stiam ca contractiile false sunt neregulate. Doar ca, eu aveam contractii la un interval de 8-9 minute, asa ca m-am ridicat din pat si am inceput sa imi fac bagajul. Nu apucasem sa il pregatesc, am tot amanat pe motiv ca mai am timp. Am aruncat ce am apucat in geanta, am facut un dus, apoi mi-am trezit sotul. Ne uitam unul la altul, zambind, simtind ca aia e ziua cand ne vom cunoaste puisorul. In jurul orei 7 dimineata am ajuns la spital in Petroșani. Pana am fost preluata si mi s-a facut internarea a mai durat o ora. Medicul care mi-a urmarit sarcina era la spital asa ca el este cel care m-a vazut. A spus sa mi se faca 3 injectii pentru a opri travaliul, ultima fiind la ora 17, iar daca nu au efect, voi naste in aceea seara. Aveam 35 saptamani de sarcina. Tin minte ca eram emotionata, simtiam ca voi naste in ziua aia, mi se spusese ca e ok, ca bebe e destul de maricel pentru a face fata cu brio vietii extrauterine. Injectiile nu avusesera nici un efect, contractiile devenind tot mai dese, 4-5 minute si mai dureroase( nimic insuportabil). Cu 10 minute inainte de ultima injectie, mi s-a rupt apa. Aveam 2 cm dilatatie si m-au transferat in sala de travaliu. Tin minte ca o adistenta imi spusese, cand strangeam din dinti in timpul contractiilor " chiar asa tare te doare, ca pe monitor nu se vede ca sunt contractii puternice? probabil o sa dureze pana dimineata si o sa doara si mai tare". La 19:30 ma aflam singura in sala de travaliu( se facea schimbul de tura) cand, la o contractie, am simtit capul copilului cum iese. Am tipat. Au venit repede asistentele si moasa. Din momentul acela totul s-a desfasurat extrem de repede. A durat maxim un minut sa ma duca in sala de nasteri, atat eu cat si moasa ne temeam sa nu nasc pe drum, pe coridor. Nici nu stiu cum am reusit sa ma tin de scaunul cu rotile si sa ma urc apoi pe masa de nasteri. Tin minte ca imi spuneau sa nu imping pentru a putea sa se echipeze . La cateva secunde moasa m-a taiat, imediat dupa iesind bebiţu'. Fara nici un efort din partea mea. Eram atat de socata, se întâmplaseră toate asa de repede, incat nu reuseam sa ma adun. Cateva secunde parca nici nu respirasem, asteptam sa il aud plângând. A inceput sa scanceasca firav, moment in care parca mi-a revenit inima. Moasa a inceput sa ma coase, ma rupsesem destul de rau, momente in care eu ma vaicaream continuu. Nu ma durea asa tare, dar nu imi revenisem din soc. In acele momente mi-au adus puisorul sa il vad, iar asistenta mia spus" uite-l mamico, da-i un pupic". A fost singurul pe care i l-am dat.
Deși era pe coridor, sotul nu a fost pe faza cand au trecut cu bebe, asa ca l-a vazut prima data abia a doua zi.
A doua zi, am discutat cu medicul neonatolog, totul era bine cu puisorul nostru, minunea nostra de 2100g. Retin ca a spus ca prematurii sunt imprevizibili, acum sunt bine, iar peste 10 minute pot sa nu mai fie. Nu prea am bagat-o in seama, eram prea fericiti. Ziua aceea a decurs fara incidente, Alex, caci asa l-am numit, se purta ca un copil normal. La fel si in ziua urmatoare, pana la amiaza, cand cand incercam sa il hranim, mai mult asistenta decat eu( era asa mititel ca imi era teama sa nu il scap), a facut o criza de respiratie. Se oprise din respirat si dadea sa isi inghita limba. In acel moment m-au scos afara din salon, dar au reusit sa il stabilizeze repede. L-au conectat iar la casca de oxigen, pentru ca ii scazuse saturatia si i-au pus inca o perfuzie. Mai avusese perfuzie si casca de oxigen in prima zi, preventiv pentru ca era mititel si sa nu se chinuie. In aceea seara am stat aproape toata noaptea langa el, langa incubator.
Urmatoarea zi, duminica de dimineata, m-a trezit doamna doctor pediatru( meficul neonatolog nu era in weekend) sa imi spuna ca Alex a facut putina febra, si avand in vedere criza din ziua precedenta, o sa il trimita la Timișoara, ca e mai bine pt el, acolo fiind mult mai dotati.
A venit sotul meu, l-am mai vazut o data pe Alex, inainte de a-mi face externarea pentru a pleca de graba la TImișoara, dupa puisorul nostru. Era o zi cetoasa, asa ca elicopterul nu a putut zbura. Au trimis o ambulanta de la Timișoara, cele de aici nefiind dotate pentru transportul prematurilor. Am ajuns cu sotul meu acasa, pentru a lua una alta, iar cand sa plecam ii suna telefonul sotului. Erau de la spital. Ne-au spus sa ne intoarcem repede ca s-a intamplat ceva. Tot drumul am tacut, amandoi. Simteam despre ce e vorba, dar nu indrazneam nici unul a spune. Cand am ajuns, ne-au dat cumplita veste. Alex, kinderul nostru, nu mai era. A murit cand il pregateau pentru transport, a facut hemoragie la plamani si nu au reusit sa il salveze. Am crezut ca ne fuge pamantul de sub picioare. Plangeam amândoi, nu ne venea sa credem ca puiutul nostru nu mai este. Zilele ce au urmat au fost cumplite.
Am fost sa ii cumpărăm costumas pentru înmormântare, vroiam unul alb, deosebit, dar toate erau mari. Vanzatoarele imi spneau ca sunt numai bune de botez, iar eu izbucneam in plans si repetam intruna ca sunt prea mari, ingerasul meu are doar 2 kg...
Nu am vrut sa il vedem inainte de înmormântare, imi era teama sa nu inebunesc. Acum regret. Era ultima sansa sa ne luam ramas bun, sa il iau in brate, sa il pup( o facusem doar o data, eram putin racita si nu am vrut sa ii dau raceala).
Rezultatul autopsiei- detresa respiratorie si edem cerebral( multi copii il au la nastere si se retrage in timp). Puisorul nostru a murit deoarece nu a avut plamanii destul de dezvoltati. 50% din copii nascuti in saptamana 34-35 de sarcina fac detresa respiratorie, iar din acestia 20% nu supravietuiesc.
Era o sansa atat de mica sa ni se intample noua si totusi s-a intamplat. Îngerașul meu a murit pentru ca s-a nascut prea devreme, era de altfel, un copil sanatos. De ce am nascut mai devreme? Nu stiu. Nici medicii nu au reusit sa gaseasca motivul.
Nu ne-a trecut nici o secunda prin minte ca am putea sa il pierdem pe Alex, ma imbarbatam spunandu-mi " ok, e bolnavior, o sa stam putin prin spitale, dar o sa fie bine". Daca am fi luat macar un moment in considerare posibilitatea de al pierde, am fi chemat preotul sa ii faca botezul
Acum sunt o mamica fara puisor, cu inima franta. Plang de dorul lui pana nu mai am aer, efectiv ma sufoc de dor. Sunt confuza, sunt furioasa, nu stiu încotro sa merg. Ne dorim sa ii facem lui Alex un fratior, sau o surioara, dar nu stiu daca voi avea curaj. Daca se repeta? As fi atat de îngrijorată si stresata in sarcina, ca i-as putea face rau bebelusului. Nu stiu ce sa fac
Puisorul meu, Alexandru, kinderul lui mami, te iubim enorm si ne e dor de tine. Vei ramane mereu in inimile noastre, iubirea mea mica.
Îmi pare nespus de rău să citesc o alta poveste dureroasa care parcă m-a făcut intr-un fel sa retrăiesc și povestea mea.Spun asta pentru ca și puiul meu s-a născut prematur,după o lunga perioada de suferință,și a trăit doar 3 zile.A trecut de atunci 1 an și 9 luni,iar în perioada asta am rămas iar insarcinata dar nu a fost sa fie iar,sarcina s-a oprit din evoluție. Apropo de ce spuneai tu ca ti-e frica sa încerci,eu am încercat și recunosc ca nu a fost ușor. Am avut atacuri de panica foarte urate aproape pe toată perioada sarcinii,eram foarte paranoica și exagerat de îngrijorată pentru orice.Aveam impresia permanent ca nu pot sa fac fata situației.Dar timpul a trecut și iată-mă ca am ajuns iarăși în situația de a o lua de la capăt și de a încerca iarăși sa ramân insarcinata,iar dacă nu va fi sa fie nici de data asta o voi lua iarăși și iarăși de la capăt și nu voi renunță niciodata.Așa cum eu am reușit sa mă ridic de doua ori și am mers mai departe,cu siguranță că și tu vei reuși. Eu am descoperit ca sunt cu mult mai puternica decât credeam și sunt de părere ca toate mămicile sunt așa....Durere ta este atât de proaspătă și poate am fost prea directa și nu știu cat te ajuta vorbele astea.Noi oamenii suntem foarte diferiți și avem reacții diferite la suferință dar prin ce ti-am spus am vrut sa te încurajez și sa-ți dau încredere ca va fi odată și odată bine chiar dacă acum totul ți se pare intunecat, și dacă vrei sa vorbești cu cineva sa ști ca sunt aici sau la telefon.
