Pagina 1 din 5

Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 27 Feb 2017, ora 20:31
de Grapa Mihaela
Bună ziua! Mă numesc Mihaela,am 26 de ani şi sunt din Braşov.
Am încercat de mai multe ori să împărtăşesc cu voi,mămicile de îngeri,povestea mea doar că mi-a fost şi imi este foarte greu să vorbesc despre asta.Mi-am făcut curaj pentru că mă simt foarte singură, mă simt neînţeleasă şi mă doare enorm să văd că toată lumea se poartă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.Deşi au trecut 7 luni durerea parcă este tot mai mare,simt ca timpul nu poate vindeca această durere.Am speranţa că voi mă veţi înţelege şi îmi veţi transmite gândurile voastre bune.
O să încerc să povestesc mai pe scurt ce mi s-a întâmplat.
Am rămas însărcinată după un an şi jumătate.Eu şi şotul meu am fost foarte fericiţi pentru că visul nostru avea să se implinească,nu am ştiut ce ne aşteaptă.Nici acum când scriu,pe lângă faptul că plâng în hohote,nu imi vine să cred că ni s-a întâmplat asta şi că am îndurat atâta suferinţă.
Mi-am ales un medic,de la un cabinet privat,pentru a-mi urmării sarcina.Mi-am făcut toate analizele necesare şi totul a fost bine până la 10 săptămâni când am avut prima sângerare.Am fost internată 5 zile iar medicul mi-a spus că se întâmplă frecvent până se fixează o sarcină dar eu nu am putut să mai fiu la fel de liniştită,simţeam ca ceva nu este bine,aveam coşmaruri noapte.
La 14 săptămâni am sângerat iar şi am stat o zi în spital.
La 16 săptămâni am început să am contracţii şi am fost internată o săptămână.
La 18 săptămâni au început contracţiile foarte dureroase şi am mai stat o săptămână în spital.În timpul acesta medicul meu era în concediu şi m-a lăsat în grija altuia.
La 19 săptămâni a venit medicul din concediu,m-a consultat şi mi-a spus că,copilul are o restricţie severă de creştere,arăta de 16 săptămâni şi că placenta este mai mare decât copilul şi de aceea aveam contracţii atât de dureroase pentru că uterul simţea că ceva nu este în regulă .Mi-a spus că bebeluşul are probabil un sindrom şi că la un moment dat va muri în burta mea şi va trebuii să îmi provoace naşterea .Lucru care m-a traumatizat deoarece fiind internată de mai multe ori în spital ştiam ce presupune asta,am văzut mai multe cazuri care m-au marcat pe viaţă...mă urmăresc şi acum urletele acelor femei şi toate poveştile lor.Vestea aceasta mi-a omorât sufletul şi parcă nu ar fi fost de ajuns, medicul ,lipsit de orice compasiune faţă de suferinţa noastră,m-a lăsat baltă .Mi-a spus că trebuie să fac amniocenteză să imi pună un diagnostic să ştiu pe viitor care a fost problema şi după aceea mi-a indus faptul că ar trebui să fac avort.(M-a durut foarte mult că şi familia mea mă sfătuia să fac asta pentru că nu mai suportau să vadă cât mă chinui.) El a refuzat să mi-o facă deoarece aveam contracţii foarte mari şi m-a trimis la Bucureşti.Am făcut-o, iar rezultatele le-am primit abia după 3 săptămâni.În timpul acesta am consultat părerea mai multor medici care mi-au spus că problema era placenta pentru că nu îl hrănea suficient şi la un moment dat nu se va mai hrănii deloc,imi dădeau 30 % şanse.M-am agăţat cu dinţii de aceste şanse şi am continuat să merg mai departe rugându-mă la Dumnezeu să fie bine.
Rezultatele mi-au confirmat faptul că băieţelul nostru era sănătos doar că placenta s-a format foarte prost şi nu îl hrănea suficient.
Nu am vrut să renunţ nici o clipă la băieţelul meu chiar dacă aveam dureri îngrozioare zi şi noapte,am stat numai în casă şi în pat timp de 8 săptămâni.Au trăit acele săptămâni cu groază să nu îl pierd,eram permanent cu mâna pe burtă să îl simt iar dacă nu îl simţeam începeam să mă rog la Dumnezeu să nu mi-l i-a.Fiecare mişcare de-a lui imi dădea putere şi speranţă să merg mai departe.
Mă rugam la Dumnezeu să trăiesc bucuria de a fi mamă şi de a-mi ţine copilul în braţe,fapt ce s-a şi întâmplat. La 27 de săptămâni am născu prin cezariană un băieţel de 450 de grame,28 cm şi nota 5 care a trăit 3 zile,deşi medicul nu i-a dat mai mult de 2 ore.
Am reuşit,cu toate durerile după cezariană,să mă duc sa îl văd a doua zi la amiază.Când l-am văzut am avut un şoc,nu îmi venea să cred cât este de mic şi mă durea sufletul să îl văd plin de tuburi.Mai erau şi alti copii mici dar al meu era cel mai mic.Nu pot să îmi scot din minte şi nici nu vreau imaginea lui.Nu pot să îi uit picioruşele care semănau atât de bine cu ale soţului meu,ochii negrii care se uitau la mine,mânuţele cu care mă strângea de deget,fiecare mângâiere şi moment petrecut cu el.Mă duceam la el din 3 în 3 ore,odată cu mămicile care alăptau.
L-a văzut şi sotul meu care nu şi-a pierdut speranţa până în ultima clipă,când pe data de 27 iulie,la ora 6:00 dimineaţa,a devenit îngeraş...băieţelul nostru, Ricardo Stelian...
Nu o să uit niciodată acea noapte,înainte ca el să meargă la Dumnezeu,când m-a chemat medicul de acolo,de la terapie intensivă.Am simţit că a căzut iarăşi cerul pe mine,pentru că ştiam că nu e bine,imi era groază să merg acolo.Când am ajuns medicul îl resuscita şi mi-a spus că nu va mai trăii,făcuse hemoragie pulmonară deoarece nu avea organele dezvoltate.Îl ţineam de mânuţă şi mă rugam la Dumnezeu să nu mi-l i-a,iar el parcă m-a simţit şi şi-a revenit pentru încă câteva ore...a fost un luptător,şi-a dorit să trăiască...pentru mine ce s-a întâmplat acolo a fost un miracol şi nu creadeam,până atunci,că poate exista o legătură atât de puternică între mamă şi copil...între mine şi el.
Am trăit bucuria de a fi mamă şi de a-mi ţine copilul în braţe doar că am avut această posibilitate când a devenit înger...Durerea cea mai mare a fost când l-am luat în braţe şi a trebuit să îmi i-au rămas bun de la el...l-am sărutat,l-am strâns în braţe şi i-am dăruit sufletul meu.

Am vrut să împărtăşesc cu voi povestea mea,în speranţa că mă veţi ajuta cu gândurile voastre bune pentru a putea merge mai departe.Nu a trecut o zi din cele 7 luni în care să nu plâng şi să nu simt că nu pot merge mai departe.M-am închis în mine şi nu prea mai vorbesc cu nimeni ,în afară de soţul meu, care încearcă să fie lângă mine.Mă sufocă în fiecare zi această durere şi încerc mă agăţ de un motiv pentru a merge mai departe.Simt că imi este tot ma greu,tot mai dor de băieţelul meu.Simt că nimeni nu îmi înţelege durerea şi mi-aş dorii foarte mult să cunosc pe cineva care a trecut prin această suferinţă,pe cineva din Braşov sau din apropierea Braşovului.

Dumnezeu să fie cu noi şi cu îngeraşii noştrii!

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 1 Mar 2017, ora 15:24
de Nela
O mare imbratisare pentru tine, Mihaela. Incerc de ceva timp sa-ti scriu ceva, dar parca nu exista cuvinte care sa exprime ceea ce vreau sa spun. E nedrept prin ce treci. Dar stiu ca esti o persoana puternica. Altfel, nu ai fi ajuns aici. Timp de 7 luni te-au incercat zeci de sentimente despre care numai tu stii, dar carora le-ai facut fata. Puiul tau ar fi mandru de tine ca ai reusit sa-i spui povestea si cred ca puterea cu care a luptat pentru viata, a luat-o de la tine. Stiu cum e cand persoanele din jurul tau se prefac ca nu s-a intamplat nimic. Dar stii ce ? Asta inseamna ca poate le este greu sa se exprime, poate nu vor sa te raneasca. Si cred ca mai greu ti-ar fi daca ai primi mila, in loc de compasiune. Si mie, care am la fel inima sfasiata, imi este greu sa incerc sa ma exprim acum. Si dragostea mea a existat doar pentru 5 luni jumatate cat a stat la mine in burtica. Si mie, ca si la tine, mi-s amintirile dureri. Dar o sa fie bine. Capul sus ! Intr-o zi, durerea va fi mai acceptabila si speranta de mai bine va capata un sens. Stiu ca fiecare persoana e unica si ca nici o alta nu este de inlocuit, dar poate sa aline suferinta pricinuita si sa umple golul. Cel putin, asta simt acum. Te imbratisez strans.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 1 Mar 2017, ora 22:53
de Grapa Mihaela
Îți mulțumesc din suflet că te-ai gândit la mine și mi-ai transmis gândurile tale bune ,gânduri pe care le asteptam.Verificam,de nu știu câte ori pe zi,sa văd dacă mi-a răspuns cineva. Tu ești acel cineva care va rămâne în sufletul meu pentru totdeauna .Este incredibil cum o persoană care nu te cunoaște iți poate adresa cuvinte atât de potrivite,cuvinte pe care ți-ai fi dorit sa le auzi de la apropiați.Mă bucur că am reusit să-mi scriu povestea aici pentru a putea împărtăși sentimente cu persoane ca tine.Dacă poți, și simți nevoia,sa împărtășești cu mine povestea ta,m-aș bucura foarte mult.Te îmbrățișez și eu cu drag și mi-aș dori sa mai vorbim.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 2 Mar 2017, ora 13:52
de Nela
Si eu iti multumesc pentru ca si eu am nevoie de tine. Cand am citit povestea ta abia mi-am retinut lacrimile (si ieri si azi si probabil mereu iti voi scrie in timp ce sunt la serviciu si lacrimile nu vreau sa le las sa curga), pentru ca de fiecare data cand citesc o poveste de aici mi-o mai pierd inca o data pe dragostea mea. Nu stiu de cat timp are nevoie creierul meu ca sa accepte ca nu se mai poate face nimic in privinta ei. Am visat o data ca am reusit sa dau timpul inapoi. Aveam iar burtica. Sau, mai bine zis , nu stiu cand voi scapa de senzatia de vina pe care o simt zi de zi. Daca as fi avut mult mai multa grija, daca as fi stiut ce presupune o raceala in sarcina, acum m-as fi bucurat de tot ce presupune pregatirea pentru venirea pe lume a ei. EA, era dragostea mea – Maia Elena s-ar fi numit. Orice copil dorit reprezinta pentru mama sa lumea intreaga. Lumea intreaga reprezenta si pentru mine ea. Atatea vise pe care mi le facusem cu ea, atat de mult asteptam sa o vad cum sta langa mine pe pat, asteptam sa ma trezeasca noaptea sa o linistesc, sa-I cumpar hainute si tot ce mai trebuia. Nu am apucat sa-i cumpar nimic. Voiam sa i le cumpar in ultimile 2 luni. Dragostea mea n-a apucat sa aiba nimic. Pe 29 decembrie, dimineata pe la ora 3 jumatate am simtit ca-mi curge ceva. Nu stiu de ce , dar in timp ce mergeam spre baie am simtit ca ceva nu-i bine. Mi se rupsese membrana. Avusesem frisoane si febra in urma cu 2 zile. Pe 28 am mers la serviciu, am observant ca aveam o scurgere rozalie, am plecat acasa, am sunat-o pe doctorita, mi-a zis ca nu suna bine. Mi-a dat sa iau niste pastille. Am apucat sa iau numai una. Copila mea avea numai 22 saptamani. Am ajuns la Urgente si un doctor mi-a zis ca “ din pacate sarcina este compromisa”. O sa-i tin minte mult timp timbrul vocii. Mi-a ramas intiparit in minte. Pe 29 decembrie, la ora 20.30 copila mea nu a mai existat. N-am vrut sa ma uit la ea. Nu stiu cat de mica era. Au trecut 2 luni de atunci. Am zile bune, in care ma gandesc increzatoare la o alta sarcina si zile rele in care vreau sa ma duc undeva departe, departe si sa nu mai aud de nimeni si nimic. Din pacate zilele rele sunt mai multe.
Cam asta e povestea noastra, Mihaela. Te imbratisez.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 2 Mar 2017, ora 18:18
de Grapa Mihaela
Știu cum e să lupți cu tine să nu îți exteriorizezi sentimentele și trăirile la serviciu și nu numai,și eu mă confrunt cu asta în fiecare zi.Și eu am obosit să încerc să mă port normal și să îmi continui viața fără suflețelul meu.Citind și eu,la fel ca tine,diverse povești de aici m-au răscolit și m-au făcut să plâng foarte mult dar m-au făcut și să înțeleg, dacă pot spune așa, că se pot întâmpla lucruri și mai rele.Știu că pentru o mamă pierderea unui copil este cel mai mare rău posibil dar cred ca ar trebui să ne gândim că Dumnezeu nu ne va lăsa,chiar dacă am avut foarte multe zile în care am fost revoltată pe El și mai am și acum uneori, dar cred totuși că Dumnezeu ne dă putere să mergem mai departe ,chiar dacă noi simțim în fiecare zi că nu mai putem suporta suferința ...mai trece o zi,și încă o zi și tot așa. Am vorbit foarte mult cu duhovnicul de la biserica la care merg și de fiecare dată îmi spunea că Dumnezeu mă iubește pentru că a luat un îngeraș să se roage pentru mine și că Dumnezeu nu dă oricui această binecuvântare...vreau să cred că suntem binecuvântate.Ti-ar fi mult mai ușor dacă ai încerca să nu te mai învinovățești,deși este foarte greu pentru că și eu mă învinovățesc de multe lucruri chiar dacă am făcut tot ce a ținut de mine.Cred că viața noastră pe pământ este scrisă de la naștere și nu o putem schimba în niciun fel.Este foarte greu să ne împăcăm cu această idee, și poate nu o să ne împăcăm niciodată, cred că asta ne-a fost dat să trăim. Ai spus că nu te-ai uitat la ea ,dar stai liniștită că ti-o pot descrie eu pentru că avea cam aceiași greutate și înălțime ca și îngerașul meu.Era perfectă,era frumoasă,avea cele mai gingașe mânuțe și piciorușe pe care le-ai văzut vreodată,avea ochii negrii,o gurita și un năsuc mic, asta e imaginea care ar putea să îți aline sufletul,gândindu-te la fetița ta ca la cea mai frumoasă și perfectă fetiță din lume.Vreau să merg cu acest gând mai departe și să spun că îmi pot imagina cum ei se joacă împreună și au făcut posibilă comunicarea dintre noi.Ceea ce ai spun tu în ultimele rânduri,despre o altă sarcină ,despre zile bune și rele,sunt sentimente care mă încearcă și pe mine doar ca la mine este mai complicat.Medicii mi-au spus ca ar trebui să treacă vreo doi ani până la următoarea sarcină iar timpul acesta îndelungat îmi îngreunează și mai mult situația,oricum nu știu dacă o să mai pot fi pregătită pentru o altă sarcină.Am momente când îmi doresc cu toată ființa mea un al doilea copil și îmi imaginez cum o să fie iar în momentul imediat următor mă panichez și nu știu dacă voi putea vreodată depăși această panică pentru că mă gândesc mereu prin ce am trecut și mă îngrozesc.Cum ai spus și tu avem zile bune și zile rele,dar mai multe rele.Și eu am foarte multe zile în care îi spun soțului meu că îmi vine să mă duc undeva și să nu mă mai întorc,să fug de aceasta durere...dar unde am putea merge???Cum să îi lăsăm pe tăticii îngerașilor noștiri singuri în suferință,îngerașii noștri sunt și parte din ei....
Te îmbrățișez draga mea și iți trimit toate gândurile mele bune!

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 2 Mar 2017, ora 23:11
de Chibi
Draga Mihaela,

Brate care inca dor in lipsa copiilor nostri te imbratiseaza strans si te sustin acum ca te alaturi familiei nostre, a celor care trec prin viata cu dor in suflet. Ma bucur sa vad ca in familia EMMA ai gasit un umar pe care sa plangi si o ureche care sa te asculte, altele se vor alatura caci aici nu esti niciodata singura sau neinteleasa. Imi aduc aminte in ceata primele mele luni in aceasta calatorie, dar stiu ca si eu verificam forumul mereu in speranta ca voi gasi un strop de alinare, o vorba incurajatoare.
Imi pare mereu foarte rau sa aud ca inca un copilas se naste cu aripi de inger si stim cu toate ca durerea este imensa.
E o durere care te redefineste, care iti schimba toate visele. Totusi pot sa iti spun ca nu esti singura in intuneric, ca nu trebuie sa duci singura aceasta povara, noi toate iti suntem alaturi pe acest drum pe care il umblam impreuna.
Stiu ca e greu si uneori pare ca te sufoci de durere, dar in acelasi timp stiu sa iti spun ca desi durerea nu cred ca va trece niciodata sufletele noastre invata sa traiasca cu ea.

O data cu despartirea fizica de puiutul tau drag viata ta a luat-o pe un drum pe care nu ti-ai dorit, pe care nu ti l-ai imaginat inainte si care din pacate nu se interesecteaza cu viitorul pe care l-ati planuit si pentru asta iti recomand sa citesti http://www.organizatiaemma.ro/suport/mame , articol care te va face sa intelegi ca tot ceea ce simti este norma si te va indruma pe acest drum pe care te vei redescoperi pe tine.
E important sa ai in vedere ca suferinta pe care o simti tu, cel mai probabil o simte si partenerul tau chiar si in situatia in care el se manifeste in alte feluri asa ca va recomand si articolul pentru tatici http://www.organizatiaemma.ro/suport/tati. Este foarte important ca in aceasta perioada sa fiti sinceri unii cu altii si sa intelegeti ca fiecare este diferit in suferinta lui. In acest sens va recomand si articolul pentru cuplu http://www.organizatiaemma.ro/suport/cuplu

Prietenii si familia voastra au mare nevoie sa inteleaga ce simti, au nevoie sa fie invatati sa iti fie alaturi si lor le poti trimite acest articol http://www.organizatiaemma.ro/suport/apropiati , cei mai multi dintre prieteni sunt tentati sa incurajeze cu fraze care dor fara sa stie acest lucru.

Sper din tot sufletul meu ca acest articole sa va fie de folos si mai mult de atat sper ca pe acest forum sa gasesti alinarea si intelegerea de care ai nevoie, pentru ca aici toate vorbim aceeasi limba.... limba durerii si a suferintei pierderii copiilor nostri, dar si cea a dragostei care depaseste orice obstacol, chiar si moartea. O dragoste care zboara neincetat intre cer si pamant. O:-) Ricardo Stelian va fi mereu alaturi de tine si tu vei fi mamica lui pentru toata eternitatea.


Te imbratisez cu mult drag!

Andrea, mamica Francescai si a lui Dottie!

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 08:26
de Grapa Mihaela
Îți mulțumesc din suflet Andreea pentru cuvintele frumoase și pentru încurajări.Sper din suflet să mai întâlnesc aici alte urechi să îmi asculte durerea și alte persoane să mă însoțească pe acest drum al suferinței .Cred și eu ,la fel ca tine,că durerea nu va trece niciodată și că va trebui să învățăm să trăim cu ea,vreau să învățăm împreună acest lucru. Ti-am citit povestea și vreau să îți spun că Dotti și Francesca sunt tare mândre de tine,sunt mândre că au o mămică atât de curajoasă care le iubește atât de mult.
Bravo! Bravo! Bravo! Ești cea mai curajoasă!
Te îmbrățișez cu drag și iți mulțumesc că exiști.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 08:31
de Nela
Mi-ai hranit sufletul cu descrierea ei, Mihaela ! Iti multumesc.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 09:31
de Grapa Mihaela
Cu mult drag. >:D<

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 09:36
de Grapa Mihaela
Ești minunată. =D>

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 13:04
de Nela
M-am tot gandit la tine.... Uite, am tot citit pe aici pe forum diverse si am ajuns si la rubrica "din nou insarcinata" si acolo - "la cat timp dupa...". Citeste comentariile. Sunt binevenite, sper.

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 14:13
de Chibi
Draga Mihaela,
Esti o mamica minunata si o femeie cu un suflet bland si o inima foarte mare. Stiu ca ceea ce simti e foartedureros si sunt zile in care durerea asta pare prea greu de dus. Si eu am zile in care simt ca ma inec intr-o mare de durere si stiu cum e sa plang in fiecare zi. In primele 9-10 luni dupa moartea Francescai am plans neincetat. Ma simteam de parca ma inec intr-o mare de durere si nimeni nu ma poate salva. Nu pot sa iti spun ca durerea scade pentru ca ar fi o minciuna, dar am invatat sa vad valurile de durere de la distanta si sa ma pregatesc pentru ele in asa fel incat sa pot sa le fac fata... sunt sigura ca si tu vei face la fel pentru ca esti o mamica foarte puternica.
Nu uita ca durerea asta e doar o dovada a iubirii incomensurabile pe care i-o porti ingerasului tau si in consecinta nu este un lucru pentru care trebuie sa iti fie rusine ci cu care sa te mandresti.
Pe mine personal cel mai mult m-a ajutat sa imi exprim durerea in mod sincer si deschis, chiar si in fata celor care nu au inteles-o. Da, vor fi mereu persoane care te ranesc pentru ca nu stiu cum sa reactioneze si vei invata in timp sa accepti incapacitatea lor de a empatiza. Vei intelege ca nimeni nu iti doreste raul ci doar nu stiu cum ar putea sa te ajute.
Sunt aici alaturi de tine sa iti ascult orice durere si sa te incurajez atunci cand simti ca nu mai poti duce aceasta suferinta. Toate am fost sau suntem acolo. Drumul fiecarei dintre noi este diferit, unele mamici invata sa se ridice mai repede, altele isi ascund durerea mai bine, iar altele stau in intuneric atata timp cat au nevoie pentru a isi aduna macar o farama din suflet, dar toate, absolut toate vom duce aceasta durere cu noi pana la sfarsitul vietii.

Te imbratisez cu drag,

Andrea!

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 15:45
de Grapa Mihaela
Draga Andrea,

Îți mulțumesc din suflet încă odată pentru toate cuvintele frumoase și iți voi mulțumi de fiecare dată când îți faci timp pentru mine să îmi alini sufletul .Referitor la exprimare sentimentelor în fața celorlalți, eu m-am închis foarte mult în mine și m-am îndepărtat de apropiați și de familie.Trec,uneori,săptămâni întregi fără să vorbesc cu cele trei surori ale mele și cu fratele meu (am mai avut un frate pe care l-am pierdut în urmă cu trei ani,l-am găsit ,singură, mort în casă,asfixiat cu dioxid de carbon ...mi-a fost foarte greu să suport această durere,pot să spun că am mai trecut peste asta pentru că acum mă gândesc cel mai mult la îngerașul meu).M-am îndepărtat și de cea mai bună prietenă a mea pentru că are doi copii și îmi este foarte greu să mă mai apropii de ei,de orice copil.Am ajuns să stau singură în casă cu zilele,fără să vorbesc cu nimeni în afară de soțul meu.Îmi este cel mai greu în cele două săptămâni în care este schimbul doi și nu ne întâlnim decât la 12:30 noapte și nu mai stăm să vorbim atunci.Nu aș vrea să fiu așa dar simt că nu ar trebui să îmi petrec timpul și sa-mi împărtășesc sentimentele cu oameni care nu mă pot înțelege și care,cum ai spus și tu,nu știu cum să reacționeze...îi înțeleg și pe ei și îi iert pentru toate momentele în care m-au făcut să sufăr.

Cu drag,
Mihaela

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 3 Mar 2017, ora 16:22
de Grapa Mihaela
Dragă Nela,
Îți mulțumesc că te gândești la mine.Am citit comentariile despre cât timp ar trebui să aștepți până la o altă sarcină și am întâlnit păreri diferite.Am citit că există persoane care au rămas însărcinate după 3,4,5,6,7,8,9 luni sau după un an.Medicul care m-a operat mi-a zis că pot rămâne însărcinată după 1 an și 3 luni iar medicul la care merg acum mi-a zis după 2.În 5 aprilie merg la un alt medic,despre care se spune că este cel mai bun, să văd ce zice.Oricum,eu am sindromul ovarelor polichistice și de aceea am rămas mai greu însărcinată,această problemă produce infertilitate.Acum mi-a dat medicul anticoncepționale 3 luni,așa se ameliorează problema asta, și sper să rămân mai repede însărcinată a doua oară. Ideea este că ar trebui să ascultăm de medici,ei știu mai bine,ca să nu avem motive să ne învinovățim și cred că cel mai important pentru o altă sarcină este sănătatea psihică.
Te pup și te îmbrățișez cu drag!

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 4 Mar 2017, ora 12:16
de Nela
Am citit ce i-ai scris Andreei. Mihaela, si pentru mine site-ul asta reprezinta mult. Faptul ca imi raspunzi la gandurile mele haotice (am recitit ce-am scris si am observat ca am fost imprastiata in exprimare - asa sunt de ceva timp) conteaza enorm. Si eu pot zice ca o am doar pe prietena mea cu care vorbesc. Tu il ai doar pe sotul tau. O sa ne descurcam cu ce avem. Important este ca-i avem pe ei. Ma gandeam sa facem ceva.... Hai sa incepem sa ne gandim doar la lucrurile si sentimentele frumoase de pe perioada sarcinii. Hai sa fim constiente de ce s-a intamplat, chiar daca nu putem recunoaste tare inca. Uite, eu inca nu am putut zice pana acum ce s-a intamplat cu mine, cu ea, decat in scris. Raspunsurile mele au fost de genul "nu mai este..." , sau doar un nu din miscarile capului. Defapt cred ca am pronuntat de cateva ori in timp ce ma certam cu partenerul. Doar atat. Sa revin la gandul cu care am inceput. Hai sa ne gandim de azi inainte doar la lucrurile frumoase pentru a ne putea reveni. Sanatatea mintala ajuta la refacerea noastra interioara. Stiu ca de fiecare data cand vorbesc ore in sir cu prietena mea ma ajuta enorm. Dar acele ore imi sunt de ajuns doar pt. o perioada limitata de timp. Apoi revin in ale mele. Ma gandesc ca daca ea si tu ma ajutati pe mine sa-mi revin oarecum, sa-mi fiti bandaje care imi ajuta rana sa se vindece, te pot ajuta si eu si sotul tau. La fel si cu celelate mamici care sunt in asentimentul nostru. Haideti sa incercam sa suferim intr-un alt mod. Haideti sa nu cadem prada depresiei. Sa suferim, sa plangem doar ca ne este dor si sa zambim cand ne aducem aminte de ei, de ai nostri si care vor ramane mereu ai nostri. Astazi a inceput de mult, si eu in drum spre serviciu, ma gandeam la ea cu lacrimile in gat, ca de fiecare data, dar de maine haideti sa ne umplem capul cu lucruri frumoase si sa ne aducem aminte de ceva frumos in legatura cu ei si in timp ce vorbim toate astea cu cineva apropiat, sa zambim, sau chiar sa radem amintindu-ne de iubirile noastre. Doar o data. Doar maine. Si daca ne simtim doar 1% mai bine, luni, cand ne aducem aminte de ziua de duminica, sa repetam in fiecare zi, pana cand o sa fim pregatite sa ne gandim la viitor si pline de sperante sau sa ne axam pe timpul prezent. Nu vreau sa uitam, vreau sa nu mai avem plansul acela sfasietor, care, nu stiu la voi, dar la mine doare. Ma doare inima si creierul cand plang. Ma dor toate. Ai zis Mihaela ca ti-e greu sa te apropii de copii in general, de prietena ta. Eu, cand am venit la serviciu dupa 2 saptamani de repaos ma uitam la copii mici cu ura. Asta a durat pana acum aproape cateva zile. Acum sunt mai bine in privinta asta. Lucrez cu oamenii. Zilnic imi calca pragul peste 100 de oameni. Si in fiecare zi mame cu copii mici. Cel puitn unul. Uite, acum cand iti scriu, a iesit o mama cu un copil mic, de max 1 an jumate. A zis cand a plecat..." stiu ca nu e treaba mea, dar nu erati insarcinata? ati pierdut-o? am dat din cap ca da.... a zis ca si ea a trecut prin 3 sarcini pierdute ca avea ceva cu trombofilie (imi cer scuze ca nu mai stiu exact ce-a zis, mi-au dat lacrimile) ....a zis ca ma intelege prin ce trec " si a plecat. De chestii de astea am parte in fiecare saptamana de cand am revenit la serviciu. Uneori nu-mi pot retine lacrimile. Inchid pt. un minut si-apoi o iau de la capat. Dar de cele mai multe ori rezist. Vorbeste cu prietena ta. Spune-i ca iti este putin greu avand in vedere ca ea are copii si tu ai trecut prin greaua incercare, o sa inteleaga, defapt , roag-o sa te inteleaga si spune-i ca ti-ar place sa mai vorbiti. O sa-ti faca bine sa vorbesti cu ea si despre alte subiecte. Si poate o sa-si dea seama de ce ar trebui sa zica si ce ar trebui sa faca. Faci bine ca mai mergi si la alt medic. Sa mai ceri si o alta parere. Abia astept sa-mi spui ce ti-a zis. Te imbratisez mult, mult si...... HAI SA FIM MAi BINE ! :*

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 4 Mar 2017, ora 15:04
de Chibi
Draga Mihaela & Nela,

Ma bucur sa vad ca tineti cu toata puterea de speranta si de bunatate, e un lucru pe care eu nu l-am putut face in primele luni dupa despartirea de balerina noastra.

Nela, cred cu tarie ca fiecare trebuie sa isi traiasca doliul in felul ei. E foarte frumos daca reusesti sa pui in practica ceea ce ai scris mai sus, dar eu iti spun sincer ca desi am stat o perioada lunga in intuneric si in depresie am reusit sa ies la lumina atunci cand sufletul meu a fost pregatit pentru asta. Dupa cum am spus si ieri, fiecare mamica are ritmul ei si nu trebuie grabita. In perioada in care a murit Francesca am cunoscut o gramada de mamici care traiau aceeasi drama, iar durerea lor era la fel de recenta ca a mea si pot sa iti spun, cu mana pe inima ca fiecare dintre noi a avut mecanismul ei de supravietuire. Unele au preferat sa stea in intuneric si sa isi planga durerea, altele au luptat pentru lumina inca de la inceput, unele au incercat sa isi blocheze toate emotiile, iar altele sa le exprime cat de tare au putut. Nu exista o cale buna si una rea pentru acest proces, toate am iesit mai mult sau mai putin "cu mintea intreaga" la capatul celalalt al acesti drum si ne-am apropiat tocmai pentru ca ne-am permis una celeilalte sa simtim fiecare in felul ei.

Mihaela, atunci cand am spus ca pe mine m-a ajutat sa vorbesc deschis despre sentimentele mele nu ma referam doar cu cei cunoscuti. Pentru mine a fost foarte terapeutic sa scriu pe blog, un blog pe care l-am dedicat Francescai, un loc in care am putut sa vorbesc despre ea asa cum as fi dorit sa pot vorbi cu toti cei din jurul nostru.
Stiu ca e greu sa ii vezi pe toti cei care credeai ca iti sunt "aproape" ca te lasa in urma. Ni s-a intamplat si noua, am ramas doar noi doi "Us against the world", dar lucrul acesta ne-a facut mai puternici si ne-a invatat sa ne ridicam sprijindu-ne doar pe cel de langa tine, pana la urma nici nu stiu daca avem nevoie de ceva mai mult.
O sa vezi totusi ca, locul tuturor prietenilor care au plecat din viata voastra va fi ocupat de noi prieteni, prieteni care vor stii cum sa se comporte si oameni care vor vorbi mereu cu drag despre ingerasul vostru. Eu am fost foarte norocoasa sa gasesc prietene foarte dragi in aceasta comunitate, prietene fara de care drumul acesta ar fi fost mult mai greu de umblat, prietene ale caror copii se joaca in gradina cu suflete impreuna cu fetitele mele, prietene care duc aceasta durere impreuna cu mine si ale caror durere o duc si eu impreuna cu ele. Sunt sigura ca si tu vei gasi aici sufletele de care ai nevoie.

Nu stiu in ce masura alte mamici de aici ar fi deacord cu mine, dar pe mine m-a ajutat mult pe acest drum si faptul ca am fost la un psihoterapeut. E doar o idee :)

Va imbratisez cu drag pe amandoua!
Andrea

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 4 Mar 2017, ora 20:01
de Grapa Mihaela
Stai liniştită Nela în privinţa gândurilor haotice,le am şi eu,si mie imi e greu să le pun în ordine ca să fiu cât de cât coerentă.Chiar dacă au trecut 7 luni,nici eu nu am vorbit parcă cu voce tare despre ce s-a întâmplat,familia şi apropiaţii ştiu în mare,şi asta de la soţul meu.Nu putem vorbi cu voce tare,încă.Probabil pentru că nici acum nu realizăm ,uneori, că s-a întâmplat.Îmi amintesc că aceleaşi răspunsuri le dădeam şi eu,dacă eram întrebată,dar acum ştiu toţi şi nu mă mai întreabă.Tragedia ta este şi mai recentă dar încet,încet o să poţi vorbi câte puţin despre asta.Sunt la sentiment cu tine că ar trebui să încercăm să acceptăm ce s-a întâmplat şi să ne gândim la lucrurile frumoase care ne leagă de copilaşii nostri.Cu siguranţă că îngeraşii noştri îşi doresc ca noi să fim bine,să nu mai suferim pentru că îi întristăm şi pe ei şi îşi doresc să mai aibă şi alţi frăţiori(Mă bucur că ai o prietenă care te înţelege şi cu care poţi vorbi deschis despre ce s-a întâmplat,o să-ţi ascult sfatul şi o să vorbesc cu prietena mea.)Sincer îţi spun că de când am descoperit acest site şi am început să vorbesc cu voi şi să citesc alte poveşti ,a înflorit o speranţă în sufletul meu că pot merge mai departe ,am început să cred mai mult că în viitor va fi mai bine .Când sunt aici simt că nu sunt singură şi parcă mă simt mai ,,vie".
Apropo de ce spunea Cristina în legătură cu psihoterapia,eu am avut o experienţă neplăcută la 18 ani cu un psiholog peste care am trecut foarte greu,dar de ceva timp mă gândesc că ar trebui să mai încerc.Mă gândesc foarte mult la faptul că îmi doresc să fiu pregătită psihic pentru al doilea copil,el merită să aibă o mămică sănătoasă.
Tu ce zici,Nela?Ar trebui să încercăm?
>:D<

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 4 Mar 2017, ora 23:06
de Chibi
Draga Mihaela,
Niciuna dintre noi nu TREBUIE sa facem lucruri pe care nu le simtim sau care nu ni se pare ca sunt pentru sufletul nostru. Sunt sigura ca si voi veti gasi propria voastra cale si mecanisme de supravietuire. Mai presus de orice, lucrul care ne-a salvat pe noi toate este dragostea pentru ingerasii nostri.
Va imbratisez,
Andrea

Re: Îngeraşul nostru luptător,Ricardo Stelian

MesajScris: 5 Mar 2017, ora 08:35
de Grapa Mihaela
Dragă Cristina,
Nu am făcut niciodată lucruri pe care nu le-am simțit. Sunt o persoana sincera în primul rand cu mine și de ceva timp simt ca îngerașul meu ar vrea sa mă bucur pentru el,sa mă bucur ca e acolo sus unde trăiește fericit și ar vrea sa fim și noi la fel....fericiți pentru el și fericiți pentru noi ca am avut așa un baietel.Nu mai vreau sa-l întristez strigandu-l in fiecare zi sa vina lângă mine sa îmi aline durerea sfâșietoare,când el nu mai poate veni.Îmi alin sufletul prin amintirea lui și prin dragostea pe care i-o port.Simt ca trebuie sa fac asta doar ca este foarte greu,pentru asta am nevoie de oameni ca voi și cred ca de un specialist.
Te îmbrățișezi cu drag și sper sa fi mereu lângă mine.