Forumul EMMA

Va imbratisez, mamici de ingeri ! Dragile mele, sunt in asentimentul vostru si stiu cat de tare doare, sunt alaturi de voi cu tot sufletul .. Maine 31.01.2017 se v-a implini o luna de cand bulgarele meu de iubire a devenit ingeras si vreau sa imi scriu povestea mea aici, "poveste" pe care am scris-o in primele doua saptamani de la nastere. Cuvintele sunt infinit de putine si esenta lor este atat de mica ca sa exprime ceea ce este in sufletul meu zdrobit. "Langa geamul camerei noastre pe o antena parabolica si-a facut aparitia un porumbel aratos si dupa ce s-a spalat si s-a pigulit, simpaticul pasaroi a "cazut" intr-un somn adanc. Uitandu-ma pe geam si asteptandu-mi jumatatea, mi-am zis sa trimit poze fetelor cu porumbelul, amuzandu-ne si spunand ca acesta vine cu vestea cea mare. Dupa scurt timp a venit de la serviciu Gabriel, a mancat, iar cand il ajutam sa stranga masa am fugit repede la baie si dupa ce am iesit i-am spus ca mi s-a rupt apa. (20:45) Am avut emotii destul de mari, dar le-am depasit rapid gandindu-ma ca urmeaza marele eveniment si ca trebuie sa raman cerebrala, puternica si ca in urmatoarele ore imi voi putea tine puiutul mult asteptat la piept. Mi-am facut dus, m-am machiat putin, m-am imbracat si refacut bagajelul, Gabi a sunat la maternitate si apoi a comandat un taxi si am plecat. Eram emotionata, dar stapana pe mine, eram plina de curiozitate, nerabdare, cu 1000 de ganduri si cu dorinta de a trece peste aceasta etapa necunoscuta de mine, stiuta doar din articole si povestirile mamicilor. Imi doream enorm ca totul sa decurga bine, sa treaca repede si sa facem cunostinta cu bulgarele nostru de iubire, Jacob. (31 dec.) Am ajuns la maternitate si urcand scarile am auzit un doctor spunadu-i altuia: " In sfarsit un cuplu zambitor." Ajunsi la receptie am predat dosarul sarcinii mele, a trebuit sa asteptam un timp pentru anumite proceduri, iar apoi am mers cu o moasa intr-o incapere pentru ai asculta bataile inimii bebelusului nostru. Cu bagajele dupa noi, cu emotii si un pic stresati, intinsa pe un pat, moasa incepuse sa ma consulte cu un aparat special pentru ai auzi inimioara lui bebe, dar nimic... Inima baietelului nostru nu dadea semne .. ne-am panicat, era vizibila panicarea moasei, se schimbase la fata si totusi am zis sa ramanem calmi gandindu-ne ca bebe fiind intors cu capul in jos si din cauza pozitionarii era mai dificila localizarea inimii. Pret de cateva minute moasa a plecat si la intoarcere ne-a rugat sa o insotim pentru a mi se face o ecografie. Am intrat intr-o incapere, m-am intins pe un pat, ma uitam de jur-imprejur si speram ca totul sa fie bine, sa nu fi mers acel aparat, speram ca bebe sa fi fost pozitionat in asa mod incat sa-i fi facut munca grea moasei. Pornind aparatul cardiac si consultandu-ma, docrorita ne-a spus ca inima baietelului nostru nu mai bate .. la scurt timp s-a repetat procedura si ... Lacrimile ma napadisera, inima mi se facuse precum un cub de gheata, imi cazuse spitalul in cap si speram sa fie un cosmar, un vis urat, imi repetam intr-una ca nu este adevarat, ca nu ni se intampla noua. Cosmarul incepuse, contractiile erau din ce in ce mai puternice, dureroase,mai lungi. Branula in mana cu paracitamol,vomitat,fiole de sange recoltate si apoi anestezia epidurala. A fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata, toata acea durere fizica, acea agonie si mai ales durerea fara margini stiind ca trec prin toate acele momente degeaba, imi nasteam bebelusul lipsit de viata.(S-a nascut infasurat de 2 ori cu cordonul ombilical in jurul gatuletului..)Momentul a fost magic atunci cand bebe mi-a fost pus la piept, dar extrem de dureros..Era PERFECT ! Era cel mai frumos copil din univers, era atat de curat, avea pielea roz si parea atat de linistit, parca dormea. Avea cea mai frumoasa si dulce gurita, cea mai gingasa barbie si un nasuc mic si perfect, capusorul rotund si pielea catifelata.. Doamne .. Ii simteam inca caldura corpului si greutatea, imi tot spuneam in gand si ma rugam sa inceapa sa planga si sa deschida ochisorii albastri.Ma uitam cum il imbraca Gabi, cat de perfect era, i-am facut poze, nu suportam sa-i vad trupusorul cum se modifica pe parcurs, nu ramanea puiutul pe care il nascusem. Ma simteam drogata, nu mai suportam sa vad si sa aud moase si doctori spunand ca le pare rau. Gabriel m-a ajutat enorm de mult, a fost alaturi clipa de clipa, m-a tinut de mana, mi-a ascultat fiecare planset, fiecare urlet, fiecare nedreapta acuza,ferindu-ma in acelasi timp la a-i simti propria lui durere. Dar stiam. O simteam. A doua zi mi-am luat " ramas bun " de la iubitul meu ingeras, plangeam si ma rugam, nu puteam sa concep ca atunci este pentru ultima data cand il voi vedea, cand voi putea sa-i mai ating corpuletul, ma simteam vinovata, simteam ca-l parasesc si ca-l las in acea camera rece si intunecata.. Nu exista cuvinte sa exprime tot ceea ce simt si am simtit. Cand am plecat din spital vazusem parinti care isi duceau puiutii la masina si simteam cum inima imi este sagetata, eu plecand cu o cutie in brate in care aveam o suvita din parul lui si amprentele. Ma simteam goala, simteam ca am murit cu el, bratele mele erau goale, inima goala, burta si uterul meu gol .. Un gol atat de mare incat parca imi trecea din trup, din carne in suflet, in oftat, in suspin si in lacrimi. M-am umplut, m-am inaltat si intr-o clipa m-am simtit golita si m-am prabusit. Incerc sa inteleg ce s-a intamplat si mai ales de ce. De ce??? De ce am simtit atingerea, bataile inimii, miscarile lui, iar apoi liniste si un mare gol .. Am incercat sa-l umplu cu ceva, cumva, am incercat sa-l ignor, sa ma fac ca nu-l simt, am incercat sa-l acopar, sa para mai mic si mai suportabil, am incercat sa ma cobor si sa stau acolo in el cu amintirile, cu visele, cu sperantele pierdute... E greu sa-mi invat mainile sa-si opreasca miscarea instinctiva catre burtica, a protectie, cand nu mai am ce proteja. E greu sa-mi imaginez ca simt inca miscarile acolo, goliciunea pantecului e si cea din suflet, pentru ca asa ma simt, pusteita, ranita, parasita. Zilele trec si el imi lipseste, imi lipseste tare mult si ard pe interior, il vreau cu ardoare, cu toata fiinta mea, tanjesc dupa el si trupusorul lui, vreau sa-i aud vocea, sa-i simt respiratia si sa-i adulmec mirosul. Il iubesc atat de mult, il vreau inapoi, il vreau pe baietelul meu perfect, as da orice sa-l am langa mine, sa-l privesc si sa nu ma mai satur, sa-l hranesc, sa-l tin la pieptul meu si sa-l protejez, sa-l alint, sa ma lupt pentru el, sa-l aud cum gangureste, sa-i pup manutele si piciorusele, sa-l mangai si sa ma traga de par. Iubitul meu, bulgarele meu de iubire, steluta mea, puiutul meu frumos si scump, ti-am simtit miscarile, te cuibareai in palmele mele cand te atingeam, imi radia sufletul si plangeam de bucurie la fiecare ecografie, te simteam atat de aproape, inimioara ta batea in interiorul meu. Cum sa-mi alin aceasta suferinta enorma? Cum sa alin aceasta durere profunda care ma arde, ma rupe in bucati si ma ingenunchiaza ? TE IUBESC MULT , JACOB ! Mi-ai lasat amprenta pe suflet.

Scris: **2 Feb 2017, ora 13:23**

Draga Cristina,

Imi pare rau ca te alaturi familiei nostre, a celor care trec prin viata cu dor in suflet, dar ma bucur ca ne-ai gasit. In familia EMMA vei gasi mereu un umar pe care sa plangi si o ureche care sa te asculte.
Imi pare mereu foarte rau sa aud ca inca un copilas se naste cu aripi de inger si stim cu toate ca durerea este imensa. Sunt o multime de intrebari la care nu vom gasi niciodata raspuns ... chinuitorul "de ce?" sau eterna "va trece oare vreodata durerea asta?".
Cred ca nu vom gasi niciodata raspuns la aceste intrebari.
In schimb pot sa iti spun ca nu esti singura in intuneric, ca nu trebuie sa duci singura aceasta povara si ca noi toate iti suntem alaturi pe acest drum pe care il umblam.
Stiu ca e greu si uneori pare ca te sufoci de durere, dar in acelasi timp stiu sa iti spun ca desi durerea nu cred ca va trece niciodata sufletele noastre invata sa traiasca cu ea, iar noi invatam sa ne construim vietile in jurul ei in asa fel incat in timp sa putem zambi din nou chiar si atunci cand inimile noastre sunt impartite intre cer si pamant.

O data cu despartirea fizica de puiutul tau drag viata ta a luat-o pe un drum pe care nu ti-ai dorit, pe care nu ti l-ai imaginat inainte si care din pacate nu se interesecteaza cu viitorul pe care l-ati planuit si pentru asta iti recomand sa citesti http://www.organizatiaemma.ro/suport/mame, articol care te va face sa intelegi ca tot ceea ce simti este norma si te va indruma pe acest drum pe care te vei redescoperi pe tine. Urmele pe care le-a lasat Jacob in inima ta vor fi mereu acolo, iar durerea nu se va sterge, dar in timp se va transforma.

E important sa ai in vedere ca suferinta pe care o simti tu, cel mai probabil o simte si partenerul tau chiar si in situatia in care el se manifeste in alte feluri asa ca va recomand si articolul pentru tatici http://www.organizatiaemma.ro/suport/tati. Este foarte important ca in aceasta perioada sa mentineti liniile de comunicare deschise, sa fiti sinceri unii cu altii si sa intelegeti ca fiecare este diferit in suferinta lui. In acest sens va recomand si articolul pentru cuplu http://www.organizatiaemma.ro/suport/cuplu

Cei apropiati au mare nevoie sa inteleaga ce simti, au nevoie sa fie invatati sa iti fie alaturi si lor le poti trimite acest articol http://www.organizatiaemma.ro/suport/apropiati , cei mai multi dintre prieteni sunt tentati sa incurajeze cu fraze care dor fara sa stie acest lucru.

Sper din tot sufletul meu ca acest articole sa va fie de folos si mai mult de atat sper ca pe acest forum sa gasesti alinarea si intelegerea de care ai nevoie, pentru ca aici toate vorbim aceeasi limba.... limba durerii si a suferintei pierderii copiilor nostri, dar si cea a dragostei care depaseste orice obstacol, chiar si moartea.

Te imbratisez cu mult drag si iti sunt alaturi in intuneric pe acest drum al durerii pe care trebuie sa invatam sa umblam.

Andrea, mamica Francescai si a lui Dottie!

Scris: **15 Feb 2017, ora 22:40**

Iti multumesc tare mult pentru cuvintele minunate si pentru sustinere si incurajare. Te imbratisez cu drag !

Scris: **4 Mar 2017, ora 10:24**

Dragă Cristina,
Citindu-ți povestea mi-am amintit de o alta persoana care a trecut prin aceiași situație,pe care am cunoscut-o în timp ce eram în spital,când aveam 18 săptămâni.Am stat cu ea în salon 3 zile,zile în care bebelușul ei era mort în burtica.În acele 3 zile femeia aceea a dat dovada de un optimism și o putere,de a face fata situației,de neimaginat.Își încuraja incontinu soțul și familia care sufereau și nu se puteau abține sa nu plângă .Spunea mereu ca daca Dumnezeu a vrut sa i-a un ingeras la El ea accepta asta si vorbea mereu despre o altă sarcina.Eu nu am putut sa îi spun nimic,eram îngrozită,în schimb ea a fost cea care m-a încurajat permanent ca o sa fie bine.Ei nu am putut sa-i spun nimic atunci dar ție vreau sa-ți spun ca nu ești singura în aceasta suferința,sunt alături de tine.Așa cum îngerașii noștri sunt împreună acolo sus vreau ca și noi sa fim împreună aici,împreună sa ne alinam durerea și dorul.
Te îmbrățișez strâns, strâns, strâns...Ai simțit? Sper ca da.
Mihaela,mămică îngerașului Ricardo Stelian

Scris: **23 Mar 2017, ora 00:43**

Imi pare nespus de rau pt pierderea ingerasului tau!Am plans citindu-ti povestea,iti sunt alaturi cu sufletul!
Este atat de nedrept,stiu!N-are nici un sens...stiu ca acum te simti pierduta,amortita,este firesc sa fie asa!Traieste-ti doliul asa cum simti tu!
Copilasul tau perfect,bulgarele vostru de iubire are acum aripioare de ingeras...si va iubeste foarte mult!Stie cat de mult l-ati iubit!
Te imbratisez puternic si nu uita ca suntem alaturi de tine! >:D<