Vise, speranțe, deziluzii
Într-o lume în care toți îți spun ca nu mai ai dreptul sa visezi, începi să crezi că acest drept ți s-a luat. Dar cine sunt ei să îți spună în ce să crezi? Sunt cei care știu totul. Care prin experiența lor îți demonstrează ca au dreptate. Îți demonstrează că nu ai cum si nici de ce sa visezi. Au diploma prin care le dă dreptul să îți taie aripile. Ei nu au vină. Așa sunt creați sa gândească în limita lor, în spațiul lor îngrădit.
Dar, poate minune sau rezultatul tratamentelor alternative sau pur si simplu refuzul de a face ceea ce îmi spun alții atunci când nu sunt de acord cu rezultatul sau poate dorința cea mai puternică și constantă sau toate la un loc au rupt barierele și au demonstrat, încă o dată, că îndeplinirea viselor nu poate fi oprită.
Atunci am aflat ca poți plânge si să zâmbești in același timp. Si tot atunci să simți ceva nou, ce nu poate fi explicat, un sentiment de fericire, nevoia de protecție, responsabilitate. Simțim toate acestea mai mereu, dar niciodată în același timp pentru același scop. Vezi totul altfel. Parca devii mai bun. Sau poate din dorința de a nu deranja acea minune, lași problemele altora să fie ale lor.
Nu credeam ca pot avea atâta iubire în mine pentru cineva pe care nu îl cunoscusem. Nici nu știam că pot simți atâtea în același timp. Nu știam multe.
Visam... Zburam... Îmi reapăruse aripile tăiate. Mă puteam duce cu gândul peste ani și ani. Și nu găseam decât fericire. Găseam rezolvare pentru fiecare problemă creată de mintea mea. Era totul perfect. Dacă nu știam ceva, nu era nimic, învățăm. Îmi plăcea să învăț. Mă pregătisem și pentru cazuri in care ceea ce am învățat nu se putea pune in aplicare. Nu era nimic. Găsisem soluții. Învățam să mă adaptez. Știam că nu e bine să îmi impun ceea ce eu consideram că este bine. Știam că trebuie să protejez personalitatea, nu să o impun. Știam totul.
Dar, în cea mai fericită zi, pentru că a existat si o zi mai fericită decât toate zilele fericite, am văzut minunea la ecograf. Era cea mai frumoasă de pe pământ. Așa mică, dar perfectă pentru perioada ei. Acea zi perfectă s-a transformat în cea mai neagră zi atunci când aripile mele le-a luat Ea. Cineva sau ceva a vrut ca Ea să devină înger. Ea nu a vrut. Ea a mai trăit. S-a luptat. Am simțit. Am simțit fiecare dorință a Ei. Nici eu nu am vrut. S-a luptat până am început să accept că nu există cale de întoarcere, că nu se mai poate face nimic. Atunci a apărut Bunica. Si am rugat-o să aibă grijă de Ea, de Maria mea. Si am adormit, cred. Sau am leșinat. Nu contează. Fără aripile mele acceptam sa fiu în orice stare. Nu mai conta. La pământ am mai fost. Știam cum este. Nu mă speria.
A fost frumos să zbor. A fost minunat!
Acum zboară îngerașul meu!