Salut la toata lumea!
De aproape o luna citesc tăcută poveștile voastre... voi incerca s-o spun și pe a mea, nu pot spune ca acum am mai mult curaj...am nevoie de voi, cela ca mine, mămici de îngerași, de intrumările voastre!
În luna iulie 2014, după niște dureri și umflături urîte provocate de o măsea din minte am ajuns la urgența. Știam ca exista o posibilitate sa fiu insarcinata, eu cu sotul neprotejindu-ne in acea luna (urma sa avem nunta in august si ardeam de nerabdare sa apara minunea in viata noastra) am facut un tes de sarcina. Mi-a aratat o liniuta. Ca sa nu-l las in toaleta, l-am pus in geanta. Am mers la medic unde mi s-a facut o radiografie si respectiv anestezie la dinte.
In drum spre casa, am descoperit ca pe test se intrezareste o a doua liniuta, foarte/foarte slab vizibila. Am inceput imediat sa pling, si de fericire si de frica. Imi doream enorm sa fiu mamica, si ma temeam la fel de mult ca nu cumva comoara mea sa fie afectata. De avort nici nu se putea discuta, era primul si cel mai dorit copil. Am mai asteptat aproape o sapamina pina am putut sa fac o ecografie unde ni s-a confirmat ca peste 9 luni vom deveni parinti... Am discutat cu mai multi ginecologi, cu doc ce mi-a facut ecografia, le-am spus despre anestezie, despre radiografie...mi-au spus ca risurile ca sarcina sa fie afectata sunt minime si chiar daca ar fi asa, o voi pierde singura... Nu va pot descrie ce greu a trecut primul trimestru, shtiam ca in timul lui sunt cele mai mai riscuri... apoi au urmat al II-lea, al III-lea... toate trecute usor, fara riscuri, cu analize complete facute la timp si rezultate pozitive... Cu o zi inainte sa implinesc 40 de sapt am fost la o ultima ecografie, totul era perfect!... Ginecologul meu m-a convins sa-mi fac o programare la cezariana deorece sunt micuta (am 48,5kg, si pe parcursul sarcinii am mai pus 10), am acceptat, dar am sperat ca micuta mea sa vrea sa vina intr-un mod natural pe lume... si asa a fost...
Pe 30 martie aveam programata cezariana, iar pe 29 am simtit cu se scurge lichidul aminitic si am stiut ca minuna mea vrea sa ne cunoastem atunci... Peste jumate de ora eram deja la spital, cu dilatatie 3 cm, peste alte 3 ore eram deja de 10 cm, cu toate astea scumpa mea nu vroia sa coboare... dupa vre-o 3 ore de incercari au fost asistata cu vacuum... si atunci am vazut-o... DOAMNE CE FRUMOASA ERA!!! A deschis imediat ochisorii ei mari, privea in toate partile, atit de curioasa, atit de mica atit de roz... eram asa de FERICiTA, si atit de mindra de mine...ma uitam numai la ea...plingea...eram fericita...dadusem viata unei minuni, era a mea, si era unica...
Ma uitam cum o sterg, cum ii roiesc ochisorii, ochisorii mei dragi ... si cum ii aspira intr-una de la gurita saliva...peste vreo 10 min mi-au luat-o la radiografie... nu m-am speriat, credeam ca e ceva normal, si cu ea a mers si sotul meu, apoi au adus-o, nu incetam sa ma minunez de ea, ma uitam numai la ea, cu greau am observat ca in sala este o oarecare agitatie, medicul meu se șoșotea cu cel de la radiografie...am intreabat daca totul este bine... nu vedeam nici o problema, ma uitam la ea, plingea, avea ochisorii deschisi... ce putea fi in neregula????!!!!
Cu o oarecare ingrijorare si parca schematic unul din medici a incerc sa ne explice ca o suspecteaza de o problema la esofag... i-au introdus o sonda in gitisor care intra doar partial si saliva extrem de mult... nu shtiau inca ce are... ne-au spus ca o vor lau la reanimare si ca a doua zi la oparatie chirurigii vor vedea ce are... Nu va pot spune ce am simtit atunci...parca se prabusise lumea... REANIMARE???? OPERATIE???? MALFORMATIE???
Mi-au dat s-o sarut, si peste 3 ore m-am pomenit singura in salon, sotul meu a plecat cu ea, in saloanle alaturate se auzeau copii plingind... iar eu eram intepenita... nu simteam nimic, ma gindeam doar la ea: CE ARE? O DOARE? CINE ARE GRIJA DE EA? CE URMEAZA?
Ash fi vrut s-o rup de fuga dupa ea, dar eram atit de rau taiata, ca din cauza durerii amurtisem toata... a fost cea mai luna noapte din viata mea... a doua zi am stat tot timpul cu telefonul la ureche... sotul meu era mai aproape de ea si shtia mai multe...orice detaliu era important...
Dupa operatie am aflat diagnosticul - ATREZIE DE ESOFAG. Chirurgul care o operase ne-a spus ca capele erau foarte apropiate asa ca a putut sa faca anastamoza directa si sa prinda capetele esofagului. Urmau 10 zile critice, cind operatia putea oricind sa cedeze... pe iubita mea o sedau intruna ca sa nu se miste... asa am vazut a doua zi... fetita mea cu ochii mari, acum statea intr-un incubator, nemiscata, dependenta de oxigen si alimentatie parenterala... Ma inecam in plins cind ma uitam la ea, ma simtea, cind ma lasau medicii sa intru la ea i se marea pulsul, iar din ochisorii inchisi ii curgeau lacrimioare... DOAMNE!!!!!!...nu va pot reda sentimentul de durere si neputinta... vroiam sa-mi smulg viata si sa i-o pun in piept, s-o vad ca e bine... Dupa 9 zile mi-au scos-o din incubator, ne-au spus ca operatia a reusit si ca depinde de Ea cum va rezista la tratamentul post operator...Eram fericita, n-o puteam lua inca in brate pt ca era la aparat, dar o puteam atinge, saruta, ii puteam vorbi... eram rabdatoare si ne rugam mereu...
L-a scurt timp medicii ne-au spus ca pneumonia de aspiratie pe care deja o avea din cauza malformatiei, s-a agravat, respira tot mai greu, chiar si cu aparat, facea des hemoragii, a fost chiar resuscitata de 2 ori... DOAMNE CIT A SUFERIT!!!...Ma dadeau mereu afara, nu ma lasau sa stau decit putin timp, dar gaseam mereu metode ca sa stau mai mult... intre timp, "medicii" ne aduceau in fiecare zi cite un diagnostic nou: peritonita, sepsis s.a. In fiecare minut cind dateam ochii cu medcii imi spuneau ca copilul meu moare, ca mai are citeva minute de trait... NU VA POT REDA CE SIMTEAM IMPREUNA CU SOTUL MEU, MEREU SI MEREU SA AUZIM ASTA... incepusem sa fiu surda la ce mai spuneam... copilul meu rezista, lupta, vroia sa triasca... cum sa cred in ei, cind ea imi spune contrariul???!!! Credeam in Dumnezeu, dar si mai mult in Ea... ma rugam mereu, linga ea, acasa, in coridorul realimarii, oriunde... sotul meu mergea zilnic la biserica... O vedeam curajoasa si puternica, imi era rusine de propria mea slabiciune, pt ca nu imi puteam retine lacrimile cind o vedeam atit de luptatoare si atit de chinuita in acelasi timp...
Cel mai de treaba doctor a fost chirurgul care a operat-o, ne-a spus ca o suspecteaza si de o malformatie la un plamin, pt ca nu reactioneaza la antibiotice si mereu se rup tesuturi din el... dar ea continua sa respire, atit de greu, dar respira totusi... nivelul de saturatie incepuse sa scada si toti ne asigurau ca nu mai pot face nimic, ca fac totul, dar deja in zadar ((...
In ziua cind am pierdut-o fizic eram linga ea, si eu si sotul... aparatele incepuse sa arate lipsa pulsului, credeam ca poate a dat din piciorus si a desprins clestele ce o tinea la aparat, am incercat sa-l repunem la loc, dar nu asta era problema...
Am fost dati afara din nou in coridor, am stat acolo de multe ori asa, plingind, in ochii asistentelor fara suflet... peste putin timp a iesit doctorul al carui chip ash vrea sa-l uit, si ne-a spus cu un ton rece: "FSEO RIBEATA"... ceea ce din rusa ar insemna: S-a terminat baieti!!! Nu intelegeam, sotul meu cerea precizari... apoi am inteles si ne-am prabusit... sotului meu a inceput imediat sa-i curga singe pe nas, a mers undeva la baie...eram jos pe coridor si urlam de durere... o durere cronica ce nu cred ca va trece vreodata... s-a intors, m-a ridicat, si m-a rugat sa plecam... CUM SA PLEC???!!! UNDE ESTE EA?????!!! NU VREAU S-O LAS AICI???!!! A mers acasa singuri...
A doua zi ne-am luat fetita acasa... am dus-o in camera ei, i-am aratat patutul, caruciorul, jucariile... dormea asa de senin, in rochita alba care am ales-o cu sora mea impreuna, cu petale de trandafiri la poale, bentita si pantofiorii albi... asa de mica, atit de dulce, atit de a mea... Atunci ar fi implinit o luna... am cumparat tort din care au mincat verisorii ei...
Am reusit s-o botezam astfel am putut s-o inmormintam crestineste... Eu nu am fost lasata sa intru in biserica, conform canoanelor bisericesti nu imi era citita molitva... Urlam de durere in bratele fratelui meu la usa bisericii, iar inauntru intr-un sicriu mic era comoara mea, iar alaturi de ea sotul meu distrus impreuna cu parintii nostri, fratii, sororile si prietenii... toti cei care au asteptat-o cu nerabdare, si care au vreu s-o cunoasca... Cred ca atunci l-am judecat pe Dumnezeu, ma simteam calcata in picioare... cu doar citeva luni inainte intrasem mireasa in casa Lui, cu comoara mea mica in burtica, iar acum...
Regret acum, si-i cer mereu iertare...ma rog la El, shtiu ca exista un Rai, iar Dragostea mea mica este acolo, este bine, nu o doare nimic, e fericita si iubita... Nu cred ca Dumnezeu o poate iubi mai putin decit o iubesc eu... ramine doar sa astept sa o revad in eternitate... pina atunci, ca sa merit revederea cu ea trebuie sa traiesc frumos, si am sa incerc...
I-am promis Printesei mele ca mereu ii voi duce floricele vii, diferite, ca sa-i fac cunostinta cu ele... ca puterea si curajul ei vor trai in mine, ca am sa starui sa nu mai plig atit de mult si sa-i fac taticul fericit... si nu voi uita ceea ce m-a invatat Ea: Nimic nu este mai de pret pe lume decit oamenii dragi alaturi si sanatosi...
Am sa incerc s-o fac mindra de mine, sa nu creada ca venirea ei pe lume ma facut nefericita... au avut fericirea s-o cunosc, s-o ating, s-o miros, sa-i cind, s-o aud... regret ca nu am putut s-o tin in brate si sa-i fac baita...nu s-a putut, nu m-au lasat
Shtiu ca intr-o alta viata ne vom revedea, sunt sigura, trebuie doar sa fiu rabdatoare și să astept... totusi aceasta asteptare trebuie s-o traiesc, de asta vreau din nou sa fiu mamica, aici pe pamint...
Vreau sa shtiu daca mai sunt aici mamici ai caror puiuti au avut aceiasi problema ca micuta mea? Ce a putut-o provoca, nu incetez sa ma invinovatesc din cauza acelei radiografii blestemate... desi medicii imi spun ca nu asta e cauza, ca sunt asfel de cazuri si trebuie sa le acceptam fara a cauta vinovati... dar nu pot... cred ca ma intelegeti... nu pentru a candamna pe cineva, dar pentru a shti DE CE?!...
Am inceput deja analizele: am doi ginecologi, unul la stat si altul la privat... am dat analiza la cariotip si torch... astept rezultatele...
Mai am o problema, din 29 martie, de cind am nascut, pina acum, 26 iunie, nu am avut menstruatie... am avut pe 12-14 iunie mici singerari care insa nu se pot compara cu o menstruatie... am facut citeva teste de sarcina, chiar si unul de singe, si nu sunt insarcinata... La ecografie se vad foliculi pe ambele ovare si medicul meu spune sa mai astept vreo 3-4 sapt, pina sa-mi induca ciclul... ar trebuie sa ma ingrijorez???? Imi doresc atit de mult sa ramin din nou insarcinata... Mi-am pus in plan sa astept macar 5 luni de tot, adica inca 2, dar trebuie sa am menstruatie...
Asta e realitatea in care traiesc eu si sotul meu acum, o lupa continua pt normalitate, cu sufletul si gindul mereu la Ingerasul noastru mic, si cu sperante de viitor ca vom putea fi fericiti si pe pamint cit de curind, tinind in brate fratiorul iubitei noastre...
Va multumesc ca ma intelegeti, si ca existati, va cuprind si va pup...
Ana
P.S. Iubita mea este botezata Emanuela, iar in certificat Ema... am fost extrem de surprinsa cind am gasit aceasta organizatie... va multumesc