Miru este ingerasul nostru!
Scris: 2 Oct 2014, ora 23:13
Buna seara! Va citesc de ceva timp, dar abia azi m-am hotarat sa impart cu voi povetea noastra...
Povestea incepe cu noi doi si cu o dorinta mare de a avea o bebelusa! De cand ne stim ne-am dorit o creata...si a venit dupa un an si ceva de incercari, atunci cand ne asteptam cel mai putin, in ghetele lui Mos Nicolae 2013! Eram cei mai fericitii....eram impliniti si ne-am fi impartit fericirea cu toti cei care ii intalneam in acele zile...a fost o veste minunata pt toti cei din jur fiindca stiau cat de mult ne dorim si ca e tot ce ne lipsea...
Desi a fost greu la inceput, stari de voma si greturi nu a contat...aveam in burtica o minune si aste era cel mai important...la sfarsitul lui martie cand ne-a zis ca e fetita am crezut ca nu ne mai trebuie nimic pe lume...eram implinitiii!!! Si minunea crestea...planuri si vise...si emotii...
S-au spulberat toate intr-o noapte cand o durere de mijloc m-a dus de urgenta la spital, unde cerul a cazut pe noi...tot personalul alarmat ca nasc numai eu nu voriam sa cred...si cu toate astea a venit piticuta pe lume... I-aud si acum primul scancet...a urmat o perioada grea....doar mama de prematur stie ce inseamna...sanse nu s-au dat de la inceput...era prea mica...mult prea de reme a venit pe lume...si am avut zile in care zburam de fericire si credeam ca intr-o zi impreuna vom pleca acasa....si zile in care cerul cadea pe mine si in care ziceam ca viata e nedreapta...
Am stat 7 saptamanii in spital, zi de zi langa puiuta mea, vorbeam cu ea, ii cantam, ne alintam si ii promiteam ca va fi bine....imi zambea si scotea limba la tot ce ii spuneam...ne-a vazut si tati de cateva ori desi in terapie nu se intra oricum...si eram fericiti asa...chiar daca stiam ca e greu...si drum lung....dar speram sa plecam candva impreuna acasa...
N-a fost asa...intr-o dimineata cand m-am dus sa-i duc laptic....medicul l-a anunatat ca nu e bine...starea ei se schimbase in rau...si din rau in mai rau...fusese iar intubata...si cat am vb cu tati ...facuse primul stop cardicac...am simtit ca o pierd....si asa a fost....la ultimul stop am fost acolo...vedeam tot ce se intampla sub privirea mea...si nu vroiam sa accept....am fost acolo si am putut sa vad ultimile ei clipe...si apoi n-a mai fost nimic...a venit si tati si impreuna ne-am plans minunea....si am mangaiat-o si am pupat-o ca de fiecare data....
Ne-a fost greu sa aceptam dar o pierdusem...si cu ea o parte din mine...
A ramas la spital...a fost hotararea noastra si a cadrelor medicale...si cred ca e mai bine asa...nu as fi putut sa dorm acasa stiid ca ea intrun colt de cimitir( preotul spitalului a zis ca nu exista ritual de inmormantare si ca dupa o rugaciune ne-o da noua si sa facem ce stim cu sicriul).
Azi sunt 3 luni de atunci...trei luni in care nimic nu mai e la fel...in care au fost si zile in care am stat doar in casa dar si zile in care am plecat la spital stiind ca acolo e o parte din mine...
Usor usor cu ajutorul sotului si a celor din jur am reluat activitatea, sunt din nou la munca...si desi am acceptat oarecum situatia am zile in care mor de dor....si ma uit la cer...stiu ca ea e peste tot...si ii vad in norii albi zambetul ei...
Mi-e dor...si doaree...si desi credeam ca timpul va vindeca ranile se pare ca cicatricea ramane....si va fi o viata ... Speram doar ca o sa ne vegheze de acolo de sus si ca ne va trimite un alt bebel care sa ne umple golul lasat de ea...
Povestea incepe cu noi doi si cu o dorinta mare de a avea o bebelusa! De cand ne stim ne-am dorit o creata...si a venit dupa un an si ceva de incercari, atunci cand ne asteptam cel mai putin, in ghetele lui Mos Nicolae 2013! Eram cei mai fericitii....eram impliniti si ne-am fi impartit fericirea cu toti cei care ii intalneam in acele zile...a fost o veste minunata pt toti cei din jur fiindca stiau cat de mult ne dorim si ca e tot ce ne lipsea...
Desi a fost greu la inceput, stari de voma si greturi nu a contat...aveam in burtica o minune si aste era cel mai important...la sfarsitul lui martie cand ne-a zis ca e fetita am crezut ca nu ne mai trebuie nimic pe lume...eram implinitiii!!! Si minunea crestea...planuri si vise...si emotii...
S-au spulberat toate intr-o noapte cand o durere de mijloc m-a dus de urgenta la spital, unde cerul a cazut pe noi...tot personalul alarmat ca nasc numai eu nu voriam sa cred...si cu toate astea a venit piticuta pe lume... I-aud si acum primul scancet...a urmat o perioada grea....doar mama de prematur stie ce inseamna...sanse nu s-au dat de la inceput...era prea mica...mult prea de reme a venit pe lume...si am avut zile in care zburam de fericire si credeam ca intr-o zi impreuna vom pleca acasa....si zile in care cerul cadea pe mine si in care ziceam ca viata e nedreapta...
Am stat 7 saptamanii in spital, zi de zi langa puiuta mea, vorbeam cu ea, ii cantam, ne alintam si ii promiteam ca va fi bine....imi zambea si scotea limba la tot ce ii spuneam...ne-a vazut si tati de cateva ori desi in terapie nu se intra oricum...si eram fericiti asa...chiar daca stiam ca e greu...si drum lung....dar speram sa plecam candva impreuna acasa...
N-a fost asa...intr-o dimineata cand m-am dus sa-i duc laptic....medicul l-a anunatat ca nu e bine...starea ei se schimbase in rau...si din rau in mai rau...fusese iar intubata...si cat am vb cu tati ...facuse primul stop cardicac...am simtit ca o pierd....si asa a fost....la ultimul stop am fost acolo...vedeam tot ce se intampla sub privirea mea...si nu vroiam sa accept....am fost acolo si am putut sa vad ultimile ei clipe...si apoi n-a mai fost nimic...a venit si tati si impreuna ne-am plans minunea....si am mangaiat-o si am pupat-o ca de fiecare data....
Ne-a fost greu sa aceptam dar o pierdusem...si cu ea o parte din mine...
A ramas la spital...a fost hotararea noastra si a cadrelor medicale...si cred ca e mai bine asa...nu as fi putut sa dorm acasa stiid ca ea intrun colt de cimitir( preotul spitalului a zis ca nu exista ritual de inmormantare si ca dupa o rugaciune ne-o da noua si sa facem ce stim cu sicriul).
Azi sunt 3 luni de atunci...trei luni in care nimic nu mai e la fel...in care au fost si zile in care am stat doar in casa dar si zile in care am plecat la spital stiind ca acolo e o parte din mine...
Usor usor cu ajutorul sotului si a celor din jur am reluat activitatea, sunt din nou la munca...si desi am acceptat oarecum situatia am zile in care mor de dor....si ma uit la cer...stiu ca ea e peste tot...si ii vad in norii albi zambetul ei...
Mi-e dor...si doaree...si desi credeam ca timpul va vindeca ranile se pare ca cicatricea ramane....si va fi o viata ... Speram doar ca o sa ne vegheze de acolo de sus si ca ne va trimite un alt bebel care sa ne umple golul lasat de ea...