Scumpul meu ingeras.....Andrei
Scris: 30 Mar 2013, ora 13:21
Buna! Din pacate am ajuns si eu la acest forum, spun din pacate pt ca nu e o bucurie sa fim aici. Totusi din fericire cred ca e unicul loc unde voi fi inteleasa si nu mi se va spune ceva de genul: esti tanara faci tu altul, asta e viata, In viata se intampla si necazuri, trebuie sa fii tare ca nu esti nici prima nici ultima. Urasc acete expresii pe care le tot aud in jurul meu de cand baietelul meu este ingeras. Am sa-mi spun povestea si imi voi povesti un pic si viata ca sa ma intelegeti de ce sunt asa de disperata si de ce am impresia ca lumea mea sta in loc. Am ramas fara parinti si fara bunici la o varsta destul de frageda. Aveam 15 ani cand am ajuns in centrul de plasament deoarece nu avea cine sa ne creasca pe mine si fratii mei. Se pare ca moartea se incapataneaza cu tarie sa fie prezenta in viata mea. Dar eu eram o fire foarte optimista, imi spuneam ca viata si-a urmat cursul firesc, chiar daca mult prea repede. Adica tot timpul imi spuneam bine ca parintii mei nu au pierdut un copil, pt ca auzeam eu ca e groaznic sentimentul, iar acum stiu ca asa e. Fiind foarte optimista, am reusit sa fac o facultate, masterul si apoi m-am casatorit. Eu imi doream o familie, visam sa am o familie. In 2012 ne-am hotarat ca e timpul sa fim parinti. Am facut analizele prenatale si toate erau bune. Am ramas insarcinata in prima luna. Am fost asa de fericiti si eram sigura ca s-a intamplat asta pentru ca se spune ca Dumnezeu, chiar daca i-a luat pe parintii mei prea repede, mi-a dat minunea care crestea in sufletul meu. Eram intr-adevar un pic speriata, pt ca nu stiam la ce sa ma astept fiind prima sarcina, dar aceste temeri au disparut pe masura ce toate analizele si ecografiile erau perfecte, inclusiv triplu test si ecografia morfofetala. In 20 dec 2012 aveam ultimele analize de sange, erau bune, in 14 ian ultimul ecograf si era bine ingerasul meu. In 20 ian au inceput niste dureri pe care eu le credeam de stomac (singura problema de sanatate pe care am avut-o vreodata a fost un ulcer iar durerile semanau). Pana in acest moment eu nu am avut nici o problema cu sarcina. Daca nu ar fi crescut burtica si nu-l simteam miscand, nici nu stiam ca sunt insarcinata. Am fost la medic specialist, mi-a dat ceva tratament si dupa 2 zile tot nu a trecut durerea. In 23 ian 2013 am mers la spital cu ideea ca imi fac ei ceva sa treaca, o perfuzie sau ceva si ma intorc acasa. Am ajuns seara la spital, mi s-au facut doua perfuzii in noaptea respectiva, iar dimineata nu mai aveam nici o durere si ma simteam perfect. Am crezut ca ma lasa acasa. Dar a venit doamna doctor cu analizele si toate, dar absolut toate erau date peste cap si destul de grav. Am intrebat-o ce inseamna asta si mi-a spus ca eu trebuie sa stau linistita si ca am facut bine ca am venit la spital. Eu eram perfect optimista ca voi merge acasa. Aveam 28 de sapt de sarcina. A urmat o saptamana in care mi se faceau 4-5 perfuzii pe zi, injectii si in vena si in sold. Dupa o saptamana doamna doctor mi-a spus ca sarcina e afectata si ca ar fi bine sa mai duc sarcina pana la 32 saptamani. Pierdeam lichid amniotic, copilul suferea in uter, acolo unde lui trebuia sa-i fie bine.Era martea. M-am speriat, dar doamna doctor m-a incurajat si mi-a spus sa stau linistita. Imi ziceam si eu ca mai sunt copii care s-au nascut la 7 luni si traiesc. Au urmat multe perfuzii, injectii pentru maturarea plamanilor, mi se lua tensiunea si se monitoriza copilul din 2 in 2 ore. Miercuri a mi-a facut din nou ecograf si mi-a spus ca nu e bine, dar sa stau in pat linistita, pe partea stanga. Joi dimineata a venit doamna doctor si m-a trezit si m-a dus la ecograf. Cand am intrat erau trei medici. M-am panicat stiam ca e grav. Era ora 9. Mi-au spus ca nu au ce sa-mi mai faca, dc nu ma opereaza copilul va muri. Doamna doctor mi-a spus ca e de mirare ca a rezistat peste noapte ca ea se astepta sa fie sunata din clipa in clipa sa vina la spital. mi-a spus ca a stiut ca sunt grav, dar nu a putut sa-mi spuna si ca nu ar vrea sa ma opereze, dar nu are alta solutie. Atunci mi-a spus ca am facut sindromul Hellp, o afectiune foarte rara a sarcinii si foarte grava care nu prea are simptome. Apare deobicei la femeile care au tensiune in sarcina, dar sunt sanse de 0.2 %pana la 0.5 %, ca si o femeie perfect sanatoasa sa faca. ce sa spun am fost "norocoasa". Oricum era peste masura mea sa inteleg cum puteam fi asa bolnava si eu sa nu ma simt rau. Mi s-a mai spus ca poate fi fatala si pt mama boala asta. A zis ca asa nenorocire demult nu a vazut. La ora 10 eram pe masa de operatie. Am nascut un baietel de 900 grame. Aveam 29 de spatamani. Primele doua zile au fost groaznice pt ca eu eram la alt etaj, iar piticul meu era la terapie intensiva. Din partea neonatologului nu prea am primit incurajari. A venit si momentul cand am iesit eu de la terapie si puteam sa merg sa-mi vad puiul din trei in trei ore si sa-i dau laptic. 2 grame de lapte ii dadeau la o masa. Mergeam ii vorbeam, si-l rugam sa fie puternic ca noi vom iesi impreuna din spital. Era la incubator, dar respira singur. Aveam diferite stari, erau momente cand plangeam fara sa ma pot opri pt ca imi era frica, dar erau si momente cand eram foarte optimista ca el va iesi in bratele mele. Dar in noaptea de 5 spre 6 februarie a facut hemoragie cerebrala de gradul 4.De cate ori intrebam doctorita cum se simte imi vorbea cu niste termeni pe care eu nu-i intelegeam. Medicul care a fost de garda mi-a spus ca a facut hemoragie digestiva in acea noapte, pe urma a venit doctorita lui si mi-a spus asa: Nu nu e hemoragie digestiva, ci asa cum ati semnat pe hartie (imi dadusera o hartie ca iau la cunostinta ca bebelusul meu are 30% sanse de supravietuire) copilul a facut hemoragie cerebrala de gradul 4. Am intrebat ce pot sa fac sa-l ajut si ea mi-a raspuns ca nu am eu nevoie de un asa copil ca daca va trai va fi leguma. O urasc pe femeia acea din tot sufletul meu pt ca nu se leaga multe in tratamentul pe care l-au facut puisorului meu, dar acum nu pot sa mai schimb nimic. Am continuat sa merg sa-l vad din trei in trei ore (doar atunci mi se dadea voie). La ora 6 seara l-am botezat. La ora 9.30 a venit asistenta sa ma cheme pt ca eu le-am implorat sa ma lase sa stau cu puiul meu dc situatia se agraveaza. M-au chemat. M-am dus si eu si sotul meu. L-am tinut de manute, ii sopteam ca-l iubim si sa nu-i fie frica ca noi suntem cu el. Dupa 15 min inimioara lui a incetat sa mai bata. L-am luat in brate,. Avea pielea asa de catifelata, mirosea asa de frumos. L-am sarutat. Of Doamne, a fost cel mai frumos moment din viata mea, pt ca imi tineam puiul pentru prima data in brate, dar totodata a fost si cel mai groaznic, pentru ca a fost ultima data cand l-am tinut in brate. Am iesit din spital a doua zi cu mainile goale. E groaznic. De atunci nu gasesc un motiv pentru care sa merg mai departe, pentru ca eu vreau sa fiu cu el.
Andrei mami si tati te iubesc mult. Trebuie sa-i multumesc doamnei doctor ginecolog, care m-a ajutat atat de mult pe mine. Imi cer scuze daca am scris cu greseli, dar lacrimile nu ma lasa sa vad bine.............
Andrei mami si tati te iubesc mult. Trebuie sa-i multumesc doamnei doctor ginecolog, care m-a ajutat atat de mult pe mine. Imi cer scuze daca am scris cu greseli, dar lacrimile nu ma lasa sa vad bine.............