Forumul EMMA

Draga Daniela,

Nu ai inteles bine sau nu ai citit cu atentie mesajul meu. Eu nu am recomandat nimanui antibiotic, eu nu sunt medic si nu este de competenta mea sa recomand nimic, nici un fel de medicament. Am recomandat persoanei in cauza sa ia legatura cu medicul ei ginecolog, care ar putea sa ii prescrie ceva functie de ce se impune ca si situatie medicala. Am precizat doar ca dupa stiinta mea exista acum antibiotice de ultima generatie care se pot admnistra in sarcina daca situatia impune strict la recomandarea si prescriptia medicului ginecolog. Personal am fost in situatie, la 5 luni am luat cefalexin la recomad. medicului si copilul meu este o.k, sanatos. Dar repet eu personal nu am competenta de a recomanda ceva si nici nu am facut-o. Recomandarea a fost pentru a merge la medicul personal care poate sa decisa ce recomandari medicale sa faca.

Alina

Buna Seara,incep cu pasi timizi si durerosi prin a mi impartasi si eu durerea din sufletul meu.Seara aceasta pt.mine este un chin se fac 2 saptamani de cand Meryem a mea nu mai este.Povestea mea incepe cu emotia ca ne doream un copil ,cu toata ardoarea si dupa ce ne am vazut si noi asezati in sfarsit la casuta visata am zis mai asteptam putin si facem un bebe zis si facut.La 32 ani am ramas insarcinata in ianuarie 2014,of cu cata emotie si bucurie am simtit in suflet atunci nu mai aveam rabdare ca sotul meu sa se trezeasca sa i spun caci m am trezit cu noaptea in cap sa fac testul.In fine m am dus la dr.mi s a confirmat pe la 2 luni de abia m i am gasit un dr.asa ziceam eu pe atunci bun dar cand a aflat necazul meu si a luat mana dupa mine desi am platit la clinica ei un car de bani.Toate bune si frumoase pana la dublu test,cand mi a iesit trisonomia 21 sind.down,am zis ca mor in aceea clipa desi sm simtit de la inceput ca ceva nu este in regula.Am fost programata la 12 sapt.pt.biopsie vilozitati coriale,am avut inima cat un purice pana au venit primele rezultate in 3 zile nu am scapat de ceea ce m am temut cariotip tris.21,offf doamne am plecat cu sotul meu in Turcia nu am vrut sa cred ca copilul meu este bolnav plus ca avea si suspect o malformatie pe inima,am ajuns in Istanbul cu sufletul mahnit tanjind (nedormita de cateva zile de mancat nici atat mancam doar cat sa stau pe picioare )dupa o speranta mi au vazut analizele si mi au spus ca ceea ce am facut eu in Romania este 100%analiza sigura ca si amniocenteza nu mai puteau sa mai infaca inca o data pt.ca exista riscul sa pierd sarcina si puteam si eu sa patesc ceva.Mi au spus sa astept cariotipul final cel la 3 saptamani dar sansele mele erau 1 la 1000 sa am vre o sansa ca copilul meu sa fie bine.Am acumulat atata stres si durere in suflet intr un final au venit si analizele la fel mi am dorit sa mor ca fetita mea sa fie sanatoasa ii cerusem domnului sa mi ia viata ,dar eu am ales sa iau o viata.Poate o sa fiu judecata si criticata de ce am ales sa fac asta ma simt vinovata si rusinata ,si ma rog la dumnezeu in fiecare secunda sa ma ierte ca nu am vrut sa chinui un suflet mai rau.Aveam 4 luni cand ne am hotarat cu jumate de inima am plecat spre clinica ma rugam incontinu sa se intample o minune m am internat pe 02.05.2014 calvarul meu a inceput din acel moment.Totii doctorii imi reprosau ca de ce nu am venit de cand mi a iesit dublu test cu probleme, sau prima analiza la cariotip de ce domne am asteptat pana acum de nu am venit desi eram intr o clinica privata dar nimeni nu si a pus intrebarea sau sa se puna in locul meu o secunda o femeie disperata am sperat pana in ultima clipa ca totul a fost un cosmar si m am trezit.Doctora care mi a supravegheat sarcina imi repeta intruna de cate ori ma duceam la control sau telefonic facea in asa fel sa nu uit suferinta mea vai dna.nu mi as dori sa fiu in locul dvs.doamne fereste ei cum ma simteam eu atunci parca aveam raie nu pot uita niciodata tratarea dnei.atata de rece.In fine doamne cand au inceput contractile ma rugam la dumnezeu sa nu mi pierd fetita,m am chinuit singura toata noaptea nu am vrut sa chem pe nimeni ca sa nu mi ia fetita ,cand mi s a rupt apa am avut un soc am ramas si acum cu aceea teama nu pot uita vai cat de neajutorata m am simtit acelasi sentiment il am si acum.Cand s a facut dimineata si a venit dna.dr o fata cu suflet bun m a incurajat mult dar eu eram in lumea mea cand mi la smuls era deja aprope iesit singur m am ridicat si urlam sa mi l de a inapoi va dati seama auzeam glasul noi nascutilor fiind maternitate si eu nu aveam in brate nimic.M au dus de urgenta in sala de operati si mi au facut anestezie totala pt.a ma curata plancenta nu iesise singura plus de asta sau si speriat de reactile mele strigam incontinu sa mi de a fetita mea inapoi.Plang si in acest moment si in fiecare zi 1 sapt.am semnat condica la sp.pt.perfuzi calmante si altele ,nu am simtit durerea fizica cat este ceea sufleteasca.Simt ca nu mai sunt om dr.mi a spus ca cordonul ombilical era foarte subtire si ca nu as fi avut sanse sa duc sarcina la final se putea rupe oricand dar pana acum de ce nu a vazut nici un doctor ca doar m am dus la cei mai buni bani au stiut sa mi ceara de ce intrebarea mea este si au batut joc de sufletul meu si nu am niciun in ziua de astazi un raspuns concret. Toata viata mea voi ducea crucea vinei pt.ca am facut asta nu pot pronunta nu ma consoleaza faptul ca poate nu puteam duce sarcina pana la capt este greu sa duci singura toata suferinta offf tare greu somnul pt.mine a disparut de mult cand adorm incepe calvarul cosmaruri visez urat am atacuri de panica si nu ma mai opresc din plans,o tableta de neurofen plus paracetamol le dau gata in 3 zile si nu au nici un efect,nu cred ca mi voi reveni vreodata sun un om echilibrat in viata dar trauma care o traiesc acum m a doborat.Sunt multe de povestit v am spus in mare durerea mea stiu ca aici sunteti oamenii cu sufletul bun si primitori stiu nu sunt singura dar ma intreb in fiecare zi de ce eu ?de ce copilul meu?.

Draga mea,
Am citit mesajul tau si odata cu el am simtit suferinta pe care o traiesti. randurile atle transmit intensitatea emotionala pe care tu po traiiesti si chiar fara sa te cunosc sau sa te fi vazut vreodata, imi asum sa cred ca cum chiar traiesti o perioada de criza, de faza acuta a suferintei. Vezi tu, noi oamenii nu ne multmim cu faptul ca nu putem controla totul pe lumea asta. Incercam sa gasim explicatii, daca se poate logice, pentru absolut orice ni se intampla, pebtru absolut orice ne inconjoara. Nevoia de a sti vine de fapt dintr-o nevoie de siguranta. Daca ne exolicam, avem senzatia ca detinem controlul. De ce eu? De ce mie? Sunt intrebari pe care orice om aflat in durere si le adreseaza in disperarea si revolta sa personala. Daca am schimba putin sensul intrebarii, daca am intelege ca experientele triste nu mi se intampla "mie" ci sunt "pentru mine" , adica au un scop, mi- s/au dat pentru ca inca nu am invatat ceva, inca nu am desprins un mesaj al existentei mele, acceptarea a ceea ce vine rau peste noi ar fi mai usoara. Viata este un instrument de invatare. Cu rabdare, cu incredere intr-o evolutie pozitiva si mai ales cu mult curaj va trebui sa intelegi lectia pe care ai trait-o, poate ca are legatutra chiar cu dorinta de control ( pari o persoana asezata, organizata, care planifica etapele intr-o succesiune logica),sau poate cu alt aspect nearmonizat inca in fiinta ta. Ai incredere in faptul ca viata nu este o linie continua, dreapta, numai pozitiva sau numai negativa. Atunci cand suntem in necaz, avem tendinta sa ceredem ca intreaga noastra viata se va derula asa, in negru, dar asta se intampla doar in mintea noastra, sub influenta experientelor traite. Ai trecut printr-o trauma si refacerea este un proces. cu inceput, perioada de stare, sfarsit. ..Va trebui sa treci prin toate etapele de recuperare, si sfatul meu este sa recurgi si la ajutor specuilaizat ( psihoterapie sau consiliere psihologica) pentru ca ai nevoie sa fii insotita de cineva de incredere prin hatisurile furiei, ostilitatii, descurajarii, neputintei.
Personal iti stau la dispozitie cu ceea ce pot sa te ajut intr-o astfel de comunicare, dar s-ar putea sa nu fie suficient. Daca ai nevoie de o recomandare (cunosc cativa buni psihoterapeuti in Bucuresti) scrie-mi si te voi ajuta.
Cu respect,
psiholog Alina State

Iti multumesc draga Alina pt.vorbele tale sincere,citeam din urma unele msj.a altor mamici care si ele sufera .Unele mamici spuneau urasc sa mi se spuna iesti tanara ai timp sa faci alti,sau asa a fost sa fie,acelasi sentiment il am si eu tot timpul mi se spun frazele astea le urasc.Citeam pe alte siteuri despre drama mamicilor si imi parea sincer rau de drama lor,dar nu eram atat de afectata, ei acum sunt si eu in acceiasi situatie si simt ,inteleg durerea ,disperarea,neputinta unei femei,dar si taria de a reusi de a merge mai departe etc.Astazi am avut o zi plina de plansete toata ziua am plans desi sotul meu a insistat sa meregem sa vedem marea zis si facut ,dar gandul meu tot acolo era pt.ca azi fetita mea are 2 sapt.decand nu mai este in burtica mea.Citeam msj.lui Magda acelasi lucru fac si eu imi indepartez sotul prefer sa fiu singura,ma enervez pe el ca zic eu ca nu sufera ca mine desi saracul rezista cu stoicism.Ma uit la el si il vad tulburat dar nu zice nimic cand ma vede ca plang cedeaza si el si plange.Imi ascunde tot timpul pozele cd le caut ca nebuna prin casa si le gasesc intr un final.Sti am nevoie sa imi plang sufletul sa o rog sa ma ierte pt.ca nu am avut curajul dar dragostea pt.ia nu ma lasat sa o las sa sufere mai mult.Asta imi reprosesz in fiecare zi ca nu trebuia sa o fac sunt atat de exteunata nu am mai avut un somn linistit de mult timp. Intodeauna am am fost o femeie incercata de dumnezeu si le am dus pe toate mereu chiar daca mi a fost greu dar greul asta este diferit este bucatica rupta din tine nu se masoara ceea ce traim in alte circumstante cu pierdereabunui copil.Imi pare sincer rau pt.bebelul tau te admir esti o femeie cu coloana vertebrala ai trait o trauma si msi ai grija si de sufletele noastre iti multumesc.Stiu ca voi reusi sa o duc pana la capat desi nu voi putea uita sterge durerea voi invata sa merg cu ele mai departe.Si sper ca va fi soare si pe strada noastra intr o zi si va aparea copii nostri mult doriti.Multa rabdare si intelepciune tuturor.

In primul rand vreau sa precizez ca nu stiu de unde, dar s- strecurat o greseala.Copilul meu Re 7 ani si multumesc Cerului este bine, Ma ocup in cadrul orvanizatiei Emma de mamicile care trec prin suferinta provocata de pierdere din punct de vedere psihoterapeutic' eu practicand aceasta profesie, de psihotereut.Incerc sa sustin si sa ajut cum pot persoAnele care mi se Dreseaza de la distanta ( eu locuiesc si imi desfasor activ.) In Brasov. De aceea, din eperienta mea practica iti spu. Ca ai nvoie sa treci prin acest travaliu al durerii insotita de ajutor specializat- 3Este pacat sa o faci tarziu' cand trairile se accentueaza'cand apar disfunctii in alte sfere Le vieti' stiu eu' profesionalesau chiar familiale..casnicie).E momentusa te ajuti pe tine si fCand lucrul acesta vei ajuta si sufletell acela pe care il plangi sa fie lnistit...
Cu drag,
Alina State

Greu...cutremurator...am citit multe povestiri de pe forum. Plang de 2 zile si nu mai pot... imi vine sa urlu de durere..de gol..de cicatricea care imi aduce aminte..In urma cu un an am suferit o operatie pt a mi se extirpa trompa uterina dreapta din cauza unei sarcini extrauterine descoperita tarziu. Si acum imi vin in minte imagini, dar parca au fost doar un cosmar. Norocul meu a fost ca am cazut pe mana unor specialisti, nici macar nu realizam ce se-ntampla, stiam de acasa ca ceva nu e in regula, dar radeam, imi faceam bagajul in caz ca..dar nu eram sigura ce o sa se intample cand ajung la spital. Ma rugam sa nu fie cazul de operatie pentru ca inainte am mai fost la 2 doctori si am primit diagnostice diferite, nu mai stiam ce sa cred. In spital am varsat o singura lacrima, vroiam sa fiu tare pt sotul meu, care saracul era in fiecare zi langa mine, ma scotea la plimbare,imi dadea sa mananc... Dar episoadele de tristete acuta au aparut mai tarziu, am avut si inainte de operatie pt ca eram foarte confuza: e sarcina, nu e sarcina, e avort menstrual pt care am luat si tratament din cauza doctorului care nu a fost in stare sa vada sarcina, sau sa-si dea seama de simptome. In fine... i-am reprosat sotului ca nu e aproape de mine, ca tace si nu ma incurajeaza deloc, iar el imi reprosa ca prea ma plang, sa astept parerea altui medic si apoi sa vad ce-i de facut. Dar eu simteam ca ceva nu e in regula. Dupa episodul acesta am incetat sa ma mai plang lui, am incercat in alta parte sa gasesc alinare, printre prietene, dar nu e la fel. Nu inteleg, de ce e asa, de ce tace, de ce evita sa vb depre asta? Asta ma doboara si mai mult, ma afund si mai tare.. Din nefericire anul asta am mai pierdut o sarcina la 5 saptamani, cand i-am spus ca ceva e in neregula din nou m-a crezut, m-a luat in brate si m-a intrebat doar daca sunt suparata si atat. Se straduieste si el... Nici de sarcina nu s-a bucurat prea tare, a zis sa nu ne facem sperante prea mari, sa vedem intai daca e bine. Si a fost..doar un avort menstrual care nu a avut nevoie de alte interventii, Slava Domnului, nu cred ca as mai fi suportat din nou interventia medicilor. Intr-un fel m-am bucurat totusi ca asa am aflat ca pot ramane insarcinata si ca trompa ramasa e functionala. Numai ca ma napadesc asa dintr-o data amintirile si rememorez intamplarile prin care am trecut si nu mai reusesc sa merg inainte cu speranta ca va fi bine intr-o zi. Ma gandesc cu groaza la viitor si mi-e frica, mi-e frica sa mai incerc. Iertati-mi greselile, formularile, am scris pe nerasuflate fara sa recitesc. Multumesc mult anticipat si doar pt simplu fapt ca am avut unde sa-mi descarc durerea..

Draga Anca,

Apreciez curajul de a impartasi experientele tale....Cu siguranta nu este usor. Ai trecut pin cateva experiente traumatice pe care nu le-ai lucrat ,cum spunem noi in psihoterapie. Este firesc sa te simti plina de rani....M-as opri putin mai mult asupra relatiei cu sotul tau...Se poateeee intampla sa fie mai speriat decat tine..poate chiar a crezut ca te pierde.Oricum stim cu totii ca barbatii isi exprima mai greu emotiile... Poate nu stie cum sa o faca....Amandoi aveti nevoie sa integrati acele experiente dificile si sa invatati sa va raportati la ele ca si cuplu si nu doar individual.. Daca nu gasiti calea comunicarii adecvate singuri, apelati la consiliere de cuplu. Iar tu, vei avea nevoie sa lucrezi psihoterapeutic aceste traume. Uneri nu sunt suficienti prietenii, familia, sotul...Un spijin neutru, incuajator si rabdator te poate scoate la lumina din hatisurile durerii..Daca nu vei lucra cu cineva in orasul tau scrie-mi si atat cat pot te ajut in scris, o voi face..
Cu respect,
Alina State

Multumesc mult pt promptitudinea cu care mi-ati raspuns . Apreciez mult ajutorul care il dati in cadrul acestei organizatii. Inseamna mult pt mine si sunt sigura ca si pt toatele femeile, mamicile si lista poate continua, care au trecut prin aceste traume. Sunt constienta ca trebuie sa lucram la comunicare, mai mult in ceea ce priveste impartasirea sentimentele; sunt constienta ca in primul rand trebuie sa lucrez cu mine, fiind o persoana introvertita imi este mai greu sa-mi pun sufletul pe tava, iar atunci cand o fac si pers de langa mine nu ma intelege tind sa ma inchid si mai tare, si atunci sufar in tacere pana imi trece. Ne-am obisnuit asa: vede ca sunt trista, ma intreaba ce am, eu tac si atunci ma lasa in pace pana vede ca imi trece. E si smecher, ma tot ia in brate dimineata,ma saruta,zambeste, ce pot sa-i fac? Si asa trece iar un episod fara sa vorbim. Acum sunt mai bine, dar nu stiu pana cand? Pana la un alt moment declansator. Maine trebuie sa mergem la nasa noastra care a nascut sapt asta, sper ca ce a fost mai greu a trecut si o sa ma pot bucura pt ei, nu vreau sa ma vada trista. O zi buna va doresc si multa sanatate!

Multa sanatate de asemenea,

Cand te afli in fata unei situatiii dificile ai impresia ca toata viata de acum inainte tot asa va fi. Asa esti tentat sa crezi. Avem nevoie sa constientizam ca de fapt aceasta este doar situatia de viata si nu viata insasi...Situatiile de viata se pot depasi cu mulyta incurajare, suport, blandete si nu in ultimul rand cu toleranta si rabdare.
Va transmit toate gandurile bune si mult, mult curaj, intr-0 zi viata va fi mult mai blanda cu dvs.
Cu respect,
Alina State

Azi se fac 2 luni de cand suntem parinti de inger.....Doamne ce muuult doare......Am inceput sa ma izolez, sa cred ca nimeni nu ma intelege nici macar sottul meu care isi manifesta diferit suferinta.....m-am saturat de replici "o sa faceti altul, sunteti tineri" , "altele cate sarcini au pierdut", nu am chef sa fac nimic....merg la servici sa mai treaca inca o zi......oare o sa gasesc forta sa merg mai departe si sa pot intelege ce mi s-a intamplat
Gandul ca putea sa fie bine nu ma lasa sa merg mai departe....ca puteam sa ne bucuram de David al nostru....

pe 16 se implinesc 3 luni de cand suntem parintii unei ingerase care nu a apucat sa ne vada pe noi si lumea,dupa 2 luni jumate am revenit la munca,imi este foarte greu,am sufletul sfasiat, ,durerea se accentueaza in momentul cand vine cineva incercand sa-mi dea sfaturi,,lasa ca sunteti tineri,faceti altul'', ,,bine ca macar esti tu bine'', ,,asa a vrut Dumezeu'', ,,uita ce sa intamplat ca iti vei face singura rau'',decat sa-mi zica aceste chestii mai bn nu m-ar intreba nimic legat de sufletica mea iubita Maria Alexandra.Sotul meu este alaturi de mine,el este singurul cu care discut de trairile si suferintele mele,probabil si el face la fel,de multe ori am plans impreuna si ne-am pus vesnica intrebare De ce noi,cu ce am gresit?ce rau am facut noi de ne-a pedepsit Dumnezeu asa?.cert este ca familiile noastre se poarta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic,parca toata lumea a uitat ca in urma cu 3 luni asteptam sa ne vina pe lume minunea noastra pe care o iubeam si o iubim in continuare,eu sunt mai sentimentalista,plang mai des,ii arat sotului mai desc ca sufar,el saracul se chinuie sa ma binedispun,are rabdare cu mine in tot ce face dar eu tot nu reusesc sa uit nicioclipa de puicuta noastra,multa lume mi-a zis ca ar fii mai bn sa merg la psiholog,eu nu consider ca am nevoie deocamdata de consultatii.As vrea un sfat de la d-vs,ce sa fac ca sa nu mai ma gandesc tot timpul la ce sa intamplat si sa ma pregatesc sufleteste sa facem un alt bebelus,de la bubulina mea singurele amintiri sunt ecografiile,iar uneia dintre ele i-am facut poza si o am tot timpul pe ecranul telefonului,asa ma linistesc,daca o vad tot timpul cu mine.Va multumesc si astept un raspuns de la d-vs

adela- mariana scrie:Azi se fac 2 luni de cand suntem parinti de inger.....Doamne ce muuult doare......Am inceput sa ma izolez, sa cred ca nimeni nu ma intelege nici macar sottul meu care isi manifesta diferit suferinta.....m-am saturat de replici "o sa faceti altul, sunteti tineri" , "altele cate sarcini au pierdut", nu am chef sa fac nimic....merg la servici sa mai treaca inca o zi......oare o sa gasesc forta sa merg mai departe si sa pot intelege ce mi s-a intamplat
Gandul ca putea sa fie bine nu ma lasa sa merg mai departe....ca puteam sa ne bucuram de David al nostru....

Si eu innebunesc cand aud texte de acest gen... stiu ca oamenii nu o spun cu rautate, dar nu ma pot controla si in mine apar sentimente negative fata de persoane care cel mai probabil tin la mine si vor doar sa ma consoleze. Ma gandesc cu groaza la perioada sarbatorilor si la mesele in familie..

Dragele mele mamici,

Ne apropiem de finalul unui an care sper ca a reusit sa va aduca armonie interioara, liniste, pace sufleteeasca. judecand dupa absenta voastra in ultimele luni de la aceasta rubrica, vreau sa cred ca ati lipsit pentru ca sufletele voastre au fost linistite si impacate, ca v=-ati apropiat de D-zeul vostru interior si ati inteles ca sunteti puternice, frumoase, iubite si curajoase. Va urez din suflet Sarbatori frumoase, linistite, pline de sanatate, intelegere, armonie si de ce nu, voia buna sa se instaleze in casele voastre. Sa aveti un An Nou plin de intelegere, pace , incredere dar si credinta si sper ca dorinta voastra de a impartasi sa ramana la fel de vie, eu va voi fi in continuare alaturi cu tot ceea ce tine de puterea mea de intelegere data de conditia umana.
Cu drag si deosebit respect,
Alina \state

Dragi mamici,

a trecut mult timp de cand nu am mai avut vesti de la voi.Pentru un terapeut, acesta poate fi un semn bun. ma pot gandi ca experientele dureroase nu v-au vizitata, ca durerrile eterne s-au mai estompat, ca viata curge si voi impreuna cu ea va ancorati de un zambet , de o floare, de o primavera mult asteptata...{Poate ati sapat adanc in sufletele voastre si ati gasit acolo o resursa sfanta care se numeste iertare...Poate v-ati uitrat in interiorul bvostru si ati descoperit ca oriunde ati cauta in alta parte, cei dragi voua sunt tot acolo , in inimile voastre unde ii veti gasi de-a pururi...
eu vreau sa va imbratisez cu drag , sa va spun ca mi-e dor de voi, si va propun sa vorbim despre orice alt subiect va preocupa, este in sfera voastra de interes si ati dori sa impartasiti cu mine.
Va doresc tot binele din lume si astept cu interes un cuvant din partea voastra..
Cu mult drag si deosebit respect,
Alina \state

Am nevoie de o parere..de cand Ayline a devenit ingeras viata mea sa schimbat..in primul an jum am fost sub tratament psihologic apoi insistentele sotului..fam ma determinat sa raman insarcinata...bebe acum are 2 ani si doua luni dar odata cu implinirea varstei de 1 an si cv (timp in care am fost obsedata sa nu i se intample cv)durerea pierderii ingerasei mele a devenit tot mai crunta,nu suport pe nimeni in jurul meu..il iubesc pe bebe dar tot ce vreau este sa fug undeva unde sa fiu sg,cu trecerea timpului am observat si pierderile de memorie..am uitat multe si vad ca continui sa uit chiar si esentialul rutinei.Stiu ca am nevoie de ajutor specializat dar nu pot vb cu nimeni despre cum ma simt..poate pt ca nu ar intelege..nu stiu ce sa fac..nu stiu cum sa fac sa-mi revin..mai mult o pers a scris undeva ca eu am am uitat-o pe Ayline desi eu ii spusesem clar ca niciodata nimeni nu imi poate lua amintirea ei..am vrut sa o injur..sa o fac in toate felurile dar nu am facut-o..Cum sa fac?Cum sa fac sa nu mai doara atat?cum sa fac sa fiu normala?

Draga Ramona,

Intotdeauna deciziile pe care le luam sub presiune, pentru a satsiface nevoile altora si nu propriile noastre nevoi, sunt decizii care se intorc impotriva noastra...Nu stiu in ce conditii ai pierdut-o pe Ayline, dar este foarte clar ca travalul tau de doliu u a fost parcurs in toate etapele lui, si tu ai facut un salt peste niste etape fara a fi pregtitat cu adevarat pentru o noua sarcina. Acum, copilasdul tau (care la 2 ani si un pic nu mai este bebe:) nu poate fi impovarat cu durerea pe care tu o porti in suflet dintr-o existenta pe care el nu o cunoaste...El a venit in familia voastra, el iti daruieste in continuare conditia de mama si are mare, mare nevoie sa fii prezenta in viata lui cu tot ce presupune acest rol. Nu stiu ce intelegi prin @tratament psihologic, nu stiu exact ce ai facut atunci, dar acum categoric ai nevoie de psihoterapie reala, ai nevoie sa iti dai timpul tau in care sa poti inchjeia ceea ce nu ai incheiat in trecut (ma refer la travaliul de doliu), pentru a putea I libera sa traiesti bucuria pe care ti-o poate darui o noua viata pe care tu ai adus-o pe lume.Este foarte clar ca Ayline va dainui pururi in inima ta, pentru asta nu trebuie sa dai socoteala nimanui, si absolut nimeni pe lumea asta nu are vreun drept sa te judecesau sa iti eticheteze comportamentele in nici un fel! dar daca vrei sa faci ceva bun in memoria ei, ceea ce poti sa faci este ceva cu utilitate pentru cei vii, adica pentru copilul tau de acum. Este foarte posibil ca tu sa nu fi fost dloc pregatita pentru el, dar acum nu mai poti evada fdin rolul de mama, este acolo , are nevoie de tine si te vrea. Tulburarile de memorie pot fi protectii pe care mintea le gaseste acum pentru a-ti faciloita evadarea dintr-un mediu pe care tu il ercepi ca fiind present, de aceea ai nevoie sa intelegi ca probabil nu poti trece singura prin asta, si Solutia ar fi sa impartasesti tot ceea ce te tulbura acum cu o persoana pregatita pentru a putea intelege si a te putea asista. A trai frumosd in continurae, a fi impreuna cu familia ta nu este egl cu a o uita pe Ayline. In fond, aminrtirea ei te poate mobiliza sa mergi inainte si sa faci pentru copilul tau ceea ce nu ai avut sansa sa faci pentru ea.
Iti doresc mult curaj si putere de acceptare, nu te judeca, nu te culpabiliza, doar lupta pentru voi!
Cu consideratie,
Alina \\state

Multumesc..Ayline a devenit ingeras in momentul in care noi ne duceam spre casa..sa o luam in it(a ramas o luna cu mami acasa)ajunsi la poarta vecinii ne-au anuntat ambulanta tocmai a plecat catre spital cu bubu meu..nu era bonlava,nu avea nimic...si totusi avea 3 gaurele in inima de care noi nu stiam si asa..sa dus catre cer..Terapie psihiatrica si psihologica am facut ca nu am avut puterea sa rezist durerii,am incetat sa mai fac cand am ramas insarcinata dar dupa ce am nascut am reluat cateva luni dar din motive de transfer de locuinta a trebuit sa renunt.Ma simt o fiinta groasnica..nu vreau decat sa treaca timpul..peste doi ani va trebui sa-i facem dezgroparea lui Ayline si astept acel moment sa o iau din acea groapa..vreu sa fac in asa fel incat sa o am aproape de mine..poate un mic loc unde sa pun ceia ce a mai ramas...sunt nebuna???vreau,vreau ,vreau..dar totusi nu stiu inka cum sa fac sa fiu eu...eram atat de fericita,zambareata iar acum a ramas duar o umbra din mine.

Nu poate nimeni sa teconsidere nebuna si cu atat mai putin tu.Atata timp cat doresti sa ai ceva concret de la ea langa tine este clar ca nu ai acceptat in totalitate drama prin care ai trecut.Va trebui sa incepi sa te gandesti altfel la ea.Ea este spiritual vorbind intr_o dimensiune in care noi nu putem avea acces fizic vorbind, deacee a dori prezenta ei fizica este o zbatere inutila si un mare consum de energie care nu o ajuta nici pe es.Are nevoie sa se odihneasca in pace.Iar tu sa traiesti in
Ia_ti timpul tau,nimeni nu te zoreste,apeleaza la suport ,incredere si credinta..
Vorbim cannd ai nevoie.Curaj!

Buna, Alina! Multumesc ca esti aici!
Piticul meu a plecat in urma cu un an si jumatate, la varsta de 2 ani si 8 luni. Primul si singurul copil, planuit, dorit, iubit din cale-afara. A plecat la ingerasi din bratele mele, cand eram in drum spre spital. Incerc sa merg mai departe, sa imi reconstruiesc un univers alaturi de sotul meu. Am facut o asociatie prin care ajutam copii cu probleme asemanatoare cu ale fiului nostru.
Problema mea este ca, de anul trecut, fac atacuri de panica. La inceput m-am speriat si eram tare debusolata, dar incet-incet am invatat sa le controlez, sau daca sunt prea obosita, cand simt ca "vin" iau tinctura de roinita care ma ajuta . Nu stiu daca e placebo sau chiar are acest efect terapeutic. E normal ceea ce mi se intampla? De asemenea, nu mai suport in jurul meu galagia excesiva, agitatia, oamenii nervosi. Timp de cateva luni i-am evitat si pe parinti, si pe socri, pentru ca nu suportam sa aud discutii negative, in contradictoriu, sau pe ton de cearta. Acum ne vedem, dar in momentul cand incep cu cicaleala, plec in alta incapere. Crezi ca e normal ce mi se intampla ? Sa fie urmari ale incercarilor prin care am trecut?
Parintii ma tot sfatuiesc sa renunt la asociatie, sa rup legatura cu oamenii pe care ii ajut, pentru ca , spun ei, imi amintesc prea mult de puiul meu. Pentru mine, e modul de a merge mai departe, e franghia de care m-am legat ca sa nu cad. Ajutandu-i pe ei, simt ca toate chinurile indurate de piticul meu nu au fost in zadar. E ceva la care nu pot sa renunt pentru ca asta ma tine in viata, ma provoaca sa lupt in fiecare zi cu cei din jur ( furnizori de diverse materiale, medici cretini, parinti nestiutori), dar si cu mine.