Emanuel,copilul meu din Ceruri
Scris: 2 Mai 2012, ora 18:03
Buna ziua. Sunt noua pe acest forum, desi va citesc mesajele de catva timp....nu am avut taria sa ma inregistrez si sa va scriu povestea mea pana azi. Durerea mea e recenta,sunt 3 luni de la nasterea ingerasului meu.
Cand primul nostru baietel avea 1 an si 9 luni, am aflat ca vom mai avea un copilas. Ne-a bucurat vestea, chiar il asteptam, eram toti fericiti si incantati. Urma sa fie tot baietel, fratiorul lui ii vorbea, il astepta sa se joace impreuna, noi ne-am facut atatea planuri...
La servici stateam mult in picioare , si de la 5 luni jumate am inceput sa simt contractii, medicul m-a avertizat sa iau No-spa si daca nu cedeaza sa iau chiar Gynipral.
pe la 6 luni jumate deja aveam cateva contractii aproape zilnic,nu credeam ca sunt atat de periculoase,nu prea le luam in seama,,,astazi imi reprosez asta,daca eram mai atenta poate il tineam mai mult in burtica. am continuat sa merg la lucru pana in 31 ian 2012,aveam 32 sapt si cateva zile. 1 febr a fost prima zi de concediu iar seara m-au apucat durerile...in 2 febr am nascut,normal, primul fiind cu cezariana,mi-a fost frica de ruptura uterina, dar in orasul meu nu exista medic anestezist tot timpul in spital,asa ca de cezariana nu putea fi vorba in noaptea aceea. Am reusit sa il aduc pe lume pe al doilea baietel, avea 2000 g, 46 cm,i-am auzit primul plans,a fost perfect,,, mi s-a spus ca vom fi transferati in Arad,la noi in spital nu este sectie pt prematuri,dar ca bebe va fi bine,doar sa ia in greutate. Ne-am transferat, bebe a fost preluat si dus la terapie intensiva, mergeam tot la 3 ore sa il vad, aveam dreptul sa stau cateva minute sa il vad, nu puteam sa il ating,nu era permis dar eu ma topeam de dragul lui,ii vorbeam in soapta …insa speram ca vor trece zilele critice si mi-l vor scoate din incubator,il voi alapta…o singura data atunci cand am mers la el si plangea ,aistenta incerca sa il linisteasca, am rugat-o sa ma lase sa il ating,,,mi-a zis ca nu e voie,dar totusi ma lasa. L-am mangaiat pe piciorus si s-a linistit…am izbucnit eu in plans, era prima data cand i-am simtit pielea fina si el s-a linistit simtind atingerea mamei. Asa vreau sa cred ca m-a simtit. Au trecut primele doua zile,medicii ziceau ca e stabil ,numai sa nu intervina vreo complicatie.Singura lui problema erau plamanii nedezvoltati suficient la acea varsta,dar cu tratament sperau sa mearga spre bine.noi ne rugam si speram,nu ne-am gandit nici o clipa ca l-am putea pierde…a treia zi a fost cea mai grea din viata mea de pana acum…inca de dimineata l-am gasit pe Emanuel mai grav, era pus la un aparat care ii pompa oxigen ,intr-un incubator deschis, il puteam atinge,ii vorbeam,i-am spus de mii de ori cat il iubesc si astept sa se faca bine…atunci l-a vazut si tati prima data, era atat de scump puiutul nostru. Seara la 18.20 m-au chemat la el, desi nu trecuse o ora de cand am fost si el era stabil,mi-au spus ca probabil a facut o hemoragie cerebrala si i-au cazut toate functiile,nu stiu ce a mai zis doctorita atunci pt ca nu am mai putut auzi nimic,atat tin minte ca a zis “cred ca o sa il pierdem”…l-am sunat pe sotul meu sa vina inapoi,tocmai plecase spre casa,erau zilele acelea din februarie cu multa zapada, el a reusit sa vina si am stat amandoi langa el privindu-l cum se stinge.Au fost cele mai grele momente,am simtit acea durere cumplita pe care voi o stiti ,un adevarat chin…macar ne-au permis sa stam langa el ultima ora din viata lui, ne-au intrebat daca vrem sa il boteze acolo, dar avand alta convingere religioasa nu am vrut,insa am apreciat ca au intrebat. Era sambata seara, au trecut 2 zile si 11 ore de cand s-a nascut,a trait asa putin si parca a luat tot cu el. Duminica am venit acasa la celalalt baietel care intreba intruna de Emanuel,pe el l-am primit acasa abia marti,dupa autopsie, pastorul a tinut o slujba de vreo ora si l-am dus in cimitir. De atunci parca timpul s-a oprit in loc,parca viata nu mai are sens, durerea si dorul sunt sfasietoare. Credem ca asa a vrut Dumnezeu, ca nimic nu se intampla fara voia Lui,insa ma intreb mereu DE CE ??????? Primul baietel,Luca,ma ajuta,insa mi-e asa greu sa ma ocup de el, ma silesc sa-l fac sa nu simta durerea mea,dar nu prea reusesc.
Cred ca am scris prea mult deja,astazi puiutul meu ar fi avut 3 luni,imi este foarte greu. M-am hotarat sa scriu aici pt ca citind printre articole m-am regsit in multe, mi-am dat seama ca nu am luat-o razna si ca e normal ceea ce simt, asadar va multumesc ca existati si ca ajutati parintii care trec prin asemenea drame.
Cand primul nostru baietel avea 1 an si 9 luni, am aflat ca vom mai avea un copilas. Ne-a bucurat vestea, chiar il asteptam, eram toti fericiti si incantati. Urma sa fie tot baietel, fratiorul lui ii vorbea, il astepta sa se joace impreuna, noi ne-am facut atatea planuri...
La servici stateam mult in picioare , si de la 5 luni jumate am inceput sa simt contractii, medicul m-a avertizat sa iau No-spa si daca nu cedeaza sa iau chiar Gynipral.
pe la 6 luni jumate deja aveam cateva contractii aproape zilnic,nu credeam ca sunt atat de periculoase,nu prea le luam in seama,,,astazi imi reprosez asta,daca eram mai atenta poate il tineam mai mult in burtica. am continuat sa merg la lucru pana in 31 ian 2012,aveam 32 sapt si cateva zile. 1 febr a fost prima zi de concediu iar seara m-au apucat durerile...in 2 febr am nascut,normal, primul fiind cu cezariana,mi-a fost frica de ruptura uterina, dar in orasul meu nu exista medic anestezist tot timpul in spital,asa ca de cezariana nu putea fi vorba in noaptea aceea. Am reusit sa il aduc pe lume pe al doilea baietel, avea 2000 g, 46 cm,i-am auzit primul plans,a fost perfect,,, mi s-a spus ca vom fi transferati in Arad,la noi in spital nu este sectie pt prematuri,dar ca bebe va fi bine,doar sa ia in greutate. Ne-am transferat, bebe a fost preluat si dus la terapie intensiva, mergeam tot la 3 ore sa il vad, aveam dreptul sa stau cateva minute sa il vad, nu puteam sa il ating,nu era permis dar eu ma topeam de dragul lui,ii vorbeam in soapta …insa speram ca vor trece zilele critice si mi-l vor scoate din incubator,il voi alapta…o singura data atunci cand am mers la el si plangea ,aistenta incerca sa il linisteasca, am rugat-o sa ma lase sa il ating,,,mi-a zis ca nu e voie,dar totusi ma lasa. L-am mangaiat pe piciorus si s-a linistit…am izbucnit eu in plans, era prima data cand i-am simtit pielea fina si el s-a linistit simtind atingerea mamei. Asa vreau sa cred ca m-a simtit. Au trecut primele doua zile,medicii ziceau ca e stabil ,numai sa nu intervina vreo complicatie.Singura lui problema erau plamanii nedezvoltati suficient la acea varsta,dar cu tratament sperau sa mearga spre bine.noi ne rugam si speram,nu ne-am gandit nici o clipa ca l-am putea pierde…a treia zi a fost cea mai grea din viata mea de pana acum…inca de dimineata l-am gasit pe Emanuel mai grav, era pus la un aparat care ii pompa oxigen ,intr-un incubator deschis, il puteam atinge,ii vorbeam,i-am spus de mii de ori cat il iubesc si astept sa se faca bine…atunci l-a vazut si tati prima data, era atat de scump puiutul nostru. Seara la 18.20 m-au chemat la el, desi nu trecuse o ora de cand am fost si el era stabil,mi-au spus ca probabil a facut o hemoragie cerebrala si i-au cazut toate functiile,nu stiu ce a mai zis doctorita atunci pt ca nu am mai putut auzi nimic,atat tin minte ca a zis “cred ca o sa il pierdem”…l-am sunat pe sotul meu sa vina inapoi,tocmai plecase spre casa,erau zilele acelea din februarie cu multa zapada, el a reusit sa vina si am stat amandoi langa el privindu-l cum se stinge.Au fost cele mai grele momente,am simtit acea durere cumplita pe care voi o stiti ,un adevarat chin…macar ne-au permis sa stam langa el ultima ora din viata lui, ne-au intrebat daca vrem sa il boteze acolo, dar avand alta convingere religioasa nu am vrut,insa am apreciat ca au intrebat. Era sambata seara, au trecut 2 zile si 11 ore de cand s-a nascut,a trait asa putin si parca a luat tot cu el. Duminica am venit acasa la celalalt baietel care intreba intruna de Emanuel,pe el l-am primit acasa abia marti,dupa autopsie, pastorul a tinut o slujba de vreo ora si l-am dus in cimitir. De atunci parca timpul s-a oprit in loc,parca viata nu mai are sens, durerea si dorul sunt sfasietoare. Credem ca asa a vrut Dumnezeu, ca nimic nu se intampla fara voia Lui,insa ma intreb mereu DE CE ??????? Primul baietel,Luca,ma ajuta,insa mi-e asa greu sa ma ocup de el, ma silesc sa-l fac sa nu simta durerea mea,dar nu prea reusesc.
Cred ca am scris prea mult deja,astazi puiutul meu ar fi avut 3 luni,imi este foarte greu. M-am hotarat sa scriu aici pt ca citind printre articole m-am regsit in multe, mi-am dat seama ca nu am luat-o razna si ca e normal ceea ce simt, asadar va multumesc ca existati si ca ajutati parintii care trec prin asemenea drame.